carturesti.ro

Am dorit să aflu, de la scriitorii invitaţi în această anchetă, cum se împacă perioada actuală – dificilă din motive pe care le ştim cu toţii – cu scrisul lor. Este ea mai „productivă” ori mai puţin fericită din această perspectivă? „Când scrieţi şi cum vă gestionaţi timpul zilnic astfel încât să rezervaţi ceva pentru scris? Aveţi un proiect în lucru ori aţi început ceva tocmai în perioada aceasta?” Iată ce au răspuns Iulian Ciocan, Ioan T. Morar, Ciprian Măceşaru, Doina Jela, Anca Vieru, Mihail Vakulovski, Cristina Vremeş, Radu Paraschivescu, Cosmin Leucuţa şi Ioana Bradea.

Iulian Ciocan

Am început să scriu un roman, o nouă distopie, acum un an. Am mai spus-o şi cu altă ocazie că scriu încet, greu. Ei bine, coronavirusul rapace mi-a transformat viaţa de zi cu zi în distopie şi m-a descumpănit într-atît, încât naraţiunea mea nu mai înaintează deloc. Cum să mai scrii liniştit dacă familia ta e într-un mare pericol? Cum să-ţi depeni povestea dacă realitatea a devenit brusc la fel de înfiorătoare ca distopia ta? Prin urmare, nu poate fi vorba de o perioadă productivă pentru scriitura mea, chiar dacă stau mult timp în casă. Fireşte, va trebui să termin romanul, dacă sunt un profesionist, dacă virusul mă va cruţa. Dar e limpede că paşii mei narativi în vremea coronavirusului vor fi de-a dreptul liliputani sau chiar inexistenţi. La fel de adevărat e însă şi faptul că această perioadă conţine multe gesturi şi reflexe care ar putea fi folosite ulterior într-o naraţiune. Acum e momentul să deschizi larg ochii şi să urmăreşti ce fac oamenii pe stradă, în alimentară sau în troleibuz. Acum ies la iveală, mai accentuate ca oricând, frica, prejudecata, egoismul, prostia, miserupismul, mişmaşul, iresponsabilitatea crasă. E loc însă şi pentru solidaritate, compasiune şi sacrificiu. Acum scriitorul are ce să analizeze. Asta fac. Iar distopia nr. 3 o voi termina după ce ne descotorosim de covid 19…


Ioan T. Morar

Oricât m-am străduit până acum, n-am putut scrie decât în casă, la biroul meu, la computer, cu program. Mai ales când e vorba de literatură, nu de jurnalism sau texte „de ocazie”. Asta înseamnă că a scrie a fost, întotdeauna, sinonim cu a sta în casă câteva ore. Izolarea a dat peste mine când lucram la o carte, m-a prins la trei-sferturi. E vorba de Fake-News în Epoca de aur, pentru care am contract cu editura Polirom, o carte în care inventariez, printre altele, poeții inventați de mine și publicați în traduceri fake în revista Orizont (inclusiv un grupaj atribuit boxerului Cassius Clay apărut în Almanahul României literare din 1986!), textele „fake” de la rubrica Lumi paralele din Viața studențească. O carte prin care mă „descarc” de trecut.

E drept că, „înainte”, mergeam afară și făceam cel puțin 10 km plimbându-mă pe lângă cele șapte plaje ale orașului, prin Centrul vechi, prin port. Și acum fac asta, pentru sănătate, fac minimum 10 kilometri pe zi prin apartamentul meu destul de mic, îmi întrețin forma fizică prin flotări (în jur de 150 pe zi). Și scriu. Am reușit să scriu, pe lângă cartea pe care o finalizez chiar acum, câteva poezii pe care le adun pentru un volum, va ieși probabil în prima parte din 2021. Pot spune că izolarea chiar nu m-a încurcat foarte mult, ar fi trebuit, oricum, să stau la birou, mă obliga contractul! A trebuit, desigur, să lupt cu anxietatea, dar asta înseamnă că nu m-am plictisit. Carl Sandburg spunea „încă nu știi destule ca să stai în casă singur când plouă”. Bine că nu a prea plouat în zilele astea!

Mă bucur că am avut ceva de făcut, altfel cădeam în tentația, destul de ieftină, cred eu, de a scrie un jurnal de izolare. Sunt convins că vor apărea cu zecile. Și n-am vrut să fac parte din inflația asta! Pentru că izolarea se trăiește, nu se scrie. Oricum, nu voi citi niciun jurnal de izolare a cuiva, mi-a ajuns a mea.


Ciprian Măceşaru

Am timp mai mult pentru scris și chiar scriu mai mult, așijderea stau lucrurile în privința cititului, dar e o perioadă dificilă, îmi pierd mințile stând numai în casă. Ies de maxim două ori pe săptămână, câte 30 de minute, pentru a face cumpărături. N-am un program riguros, scriu și ziua, și noaptea. Bibilesc un volum de versuri care sper să-mi apară la toamnă, deși nimeni nu știe ce va fi după nebunia pe care o trăim acum, arunc într-un document Word fragmente pentru un roman pe care habar n-am când îl voi începe cu adevărat și dacă voi reuși să-l termin, scriu în jurnal. Cam asta fac.


Doina Jela

Nu, scrisul meu nu se prea împacă cu perioada. Atunci când realitatea este foarte solicitantă și-mi propune o luptă, cu oricât de mici sorți de izbândă, am tendința să mă concentrez cu totul pe ea și pe lupta asta. Și să-i mai bat și pe ai mei la cap, pe telefon, mail, messenger și wattsapp, cum să facă, să se mobilizeze, să nu cedeze, să nu deprime, să fie vigilenți etc.

Scrisul este o îndeletnicire pentru când nu există prea multe solicitări exterioare. Sau pentru situații chiar fără nicio ieșire.

Nici cititul nu-mi prea merge. Dau târcoale teancului de cărți pregătitoare pentru cartea care așteaptă s-o încheg. Ea există de altfel, pe bucăți disparate, numai vocea care s-o lege nu se aude clar încă. Și climatul, Dobrogea începutului de secol XX, ca să cobor, cum mi-am propus, cu încă o generație mai jos de cea interbelică, și cu două de cea postrevoluționară, din Efectul fluturelui și respectiv Villa Margareta. Cu ea vreau să închei „trilogia dobrogeană” proiectată. O să se audă și vocea, sper, când vremurile nu vor mai fi asurzitoare. Până atunci, fac traduceri și asta e o muncă la care mă pot concentra și în condiții de zgomot. Și citesc Noul și Vechiul Testament, Faptele, Epistolele, Apocalipsa, Filocalii. Pe de o parte lectura aceasta mă ajută să mă și liniștesc, pe de alta, mi-e utilă, fiindcă personajele începutului de secol pe care-l am eu în vedere în cartea mea sunt oameni care știu mai bine ca noi, azi, de ce sunt pe lume, iar asta fiindcă sunt ancorați fără ezitări în credință.

Nevoia de scris propriu mi-o înșel notând în Jurnal, eu țin jurnal din 1979, cel între 1990 și 1995 stă să apară la Corint în toamna asta. Nici Jurnalul nu se scrie însă ușor în vremuri solicitante.

În fine, nu cred că o să vă scandalizez prea tare, fiindcă e un fenomen general, în perioada asta, neprielnică scrisului și cititului, când frecăm cu clor tot ce ne iese în cale și în răstimp vorbim la telefon, sau schimbăm pe internet bancuri și caricaturi, cu apropiații, râd, cum nu-mi amintesc să fi râs vreodată. Că o fi nervos, că o părea cinic, sigur e terapeutic, compensator și ne ajută pe toți să nu ne pierdem mințile.


Anca Vieru

În vremuri incerte, de teamă și nesiguranță, lumea pare să se întoarcă la preocupări și rutine care să creeze iluzia unei stări de normalitate. Rețelele sociale au fost invadate de poze cu mâncare, de jurnale de pandemie, de liste cu filme și cărți care să țină mintea ocupată și, dacă se poate, să arate că există happy-end. Se vorbește mult despre izolare, despre timp, timpul acela care nu ne ajungea niciodată și care acum, golit de multe din rutinele zilnice, a devenit apăsător. Se vorbește despre spațiu și îngrădire și constatăm că timpul fără spațiu (și fără oamenii care dădeau viață acelui spațiu) nu ne este suficient.

Îmi lipsesc întâlnirile cu prietenii, discuțiile, îmbrățișările, râsetele împreună. Îmi lipsesc oamenii de pe stradă, replicile întâmplătoare auzite într-o cafenea sau la metrou, imaginile fugare pe care să brodezi un personaj. Și mi-am dat seama cât de mult conta lumea din jur pentru scrisul meu, fiindcă imaginația mea își are rădăcinile în observație. Iar scrisul nu are nevoie doar de timp și spațiu. Scrisul de ficțiune presupune o anume stare de spirit, o detașare de realitate și o disponibilitate de a plonja în lumea pe care o creezi, de a trăi în mintea personajelor. Am mai avut perioade de supărare sau stres, diferite, bineînțeles, de cea de acum, și de fiecare dată mi-am propus să scriu, cu gândul că asta mă va ajuta să trec peste momentele dificile. Însă atunci când reciteam textele, cu mintea limpede de mai târziu, de cele mai multe ori constatam că deviasem de la planul inițial, că personajele o luau razna, ca o oglindă deformată a stării mele de spirit. Rămânea doar faptul că scrisul îmi dăduse o continuitate și un drum.

Perioada de acum m-a prins într-un fel de blocaj, în care scriu puțin și mai mult recitesc ceea ce am scris la un nou roman. Am tot amânat câteva capitole, zicând că-mi va fi mai ușor să le scriu primăvara, pentru că au loc într-o anumită zi de aprilie. Mi se pare ironic că am așteptat o primăvară pe care o văd acum din spatele geamurilor.


Mihail Vakulovski

De când suntem în carantină nu am scris deloc, de fapt am scrijelit două existeme, dar ştii cum e cu poezia – te loveşte când are ea chef, se scrie şi apoi te lasă – iar – în pace. Poate nu scriu şi pentru că abia mi-a apărut o carte, „Tata mă citeşte şi după moarte (poVeste 18+ despre copilăria sovietică & despre copilăria Uniunii Sovietice)” (Humanitas), dar mai degrabă din cauza stării apăsătoare în care am căzut aşa, deodată, odată cu toată planeta. Eu scriu doar când sunt în cea mai bună stare & formă, de plăcere, plin de energie; am mai spus că prozatorul trebuie să aibă condiţie fizică & psihică foarte bună, să fie rezistent, puternic, de cursă lungă – iar acum nu mă simt chiar aşa. Nici măcar să traduc n-am chef, chiar dacă mi-a fost atât de dor să reiau traducerea antologiei de proză scurtă a lui Alexandr Kuprin, la care lucram înainte să mă re-angajez la un loc de muncă obositor, care-ţi ia cel puţin opt ore pe zi (o ţigară-ţi ia o oră din viaţă, o sticlă de vin – două, iar o zi de muncă – opt). Dac-o să-mi mai treacă starea asta de nesiguranţă şi neputinţă (când nu mai poţi să faci nimic, nici să te duci în călătoriile pe care le plătiserăţi cu juma de an în urmă, nici să pleci până la părinţi, să-i ajuţi sau măcar să-i vizitezi), poate-o să mai lucrez la un manuscris care se leagă perfect de romanul nelansat din cauza pandemiei, „Totul, aproape totul despre tata”, mi-ar plăcea să scriu proză scurtă, poate mai traduc vreo povestire din Kuprin. Dar până atunci – citesc (cea mai mare parte a zilei), mă uit la filme şi la spectacole de teatru, mai fac mini-sport de apartament, o sun pe mama de două-trei ori mai des ca înainte şi plimb câinele imaginar prin grădina imaginară din jurul casei imaginare.


Cristina Vremeş

Răspunsul meu este mai complicat. Scrisul implică mai multe etape, în ceea ce mă privește, și nu înseamnă doar a pune cuvinte pe o pagină. În acest moment, citesc, evaluez și restructurez o primă versiune a unui roman la care lucrez de câteva luni. În același timp, îmi hrănesc imaginarul cu diverse texte, tipuri de discurs, tipuri de limbaj, țesături lexico-semantice. Mă pregătesc pentru o a doua versiune mai construită, pentru care simt nevoia de modele. Nu știu, însă, dacă lucrez mai mult sau mai puțin. Cantitativ, nu cred că s-a schimbat foarte mult în această perioadă de autoizolare. Progresez destul de lent, dar cu mai multă meticulozitate. Găsesc timpul necesar și liniştea pentru a mă cufunda într-un lucru mai serios, mai aprofundat, care este mai puțin posibil într-un cotidian ticsit cu obligații de tot felul. 

De la bun început, am încercat sa fiu foarte disciplinată cu organizarea timpului. Petrec diminețile practicând diverse activități fizice, yoga sau alergat, apoi lucrez la proiectul actual timp de 3-4 ore. A doua parte a zilei o dedic „cercetării”, obligațiilor sociale, chestiunilor administrative. Încerc să mă izolez de rețelele de socializare, mai mult decât într-o perioadă normală, cum pericolul procrastinării este ridicat. Informația pe acest tip de platforme este fragmentară, obositoare, repetitivă, şi fragmentează la rândul sau. Profit (dacă pot folosi acest cuvânt) de autoizolare pentru a face o detoxifiere semantică, informațională, emoțională.


Radu Paraschivescu

Recunosc şi regret că, de când stau în casă, doar citesc mai puţin. Pare paradoxal, dar nu e. Ca unul care citeşte cu precădere în mijloacele de transport şi la editură, resimt absenţa a ceea ce este pentru mine mediul optim. Cum compensez? Scriind şi traducând mai mult (nu ştiu dacă mai bine) decât de obicei. Mă ajută şi o condiţie psihică robustă, care mă împiedică să casc gura toată ziua la ştiri şi la scenarii panicarde. Prin urmare, departe de isteria televizuală şi de discuţiile prevestitoare de apocalipsă cu aripi de liliac şi corp de pangolin, îmi văd de scris. Şi constat că izolarea e, din punctul de vedere al termenelor de predare, vânt în pânze.

Cu puţin timp înainte de urgie, începusem să scriu la un volum cu titlul „Recviem vesel pentru tata”. Îmi propusesem să-l termin spre sfârşitul lui aprilie, în ideea că ar putea prinde Bookfest-ul. Între timp, târgul de carte s-a anulat, iar eu am predat cartea pe 7 aprilie. Acum, când îţi răspund, e deja redactată şi paginată. Fericit că am dat corp unei idei sub a cărei vrajă căzusem de ceva vreme, am început într-o joacă să traduc o carte pentru copii a lui Jonathan Coe, The Broken Mirror. 65-70 de pagini cu alt nivel de accesibilitate decât cel din romane. Am tradus-o în şase zile şi am predat-o cu o oră înainte să-ţi scriu rândurile astea.

În concluzie, izolarea îmi prinde bine, ceea ce nu înseamnă că nu mă ofilesc de dorul cititului în metrou şi al deambulărilor prin oraş. Şi dacă tot stau acasă, mi-am refăcut agenda literară. Am în lucru o traducere pe care abia am început-o – tot Jonathan Coe, dar de data asta pentru adulţi: Middle England. Ar trebui s-o predau în septembrie şi, din câte-mi dau seama, o să fiu punctual. În ce priveşte scrisul, o să mă recuplez la trama şi drama unui roman francez, Podul diavolului, pe care l-am început şi l-am abandonat mişeleşte. Şi am în plan alte două volume de povestiri: unul cu proze italiene (fără legătură cu pandemia), celălalt din România tuturor posibilităţilor.


Cosmin Leucuța

Situația mea e puțin mai complicată. Firma la care lucrez ne permite să muncim de acasă, și ai crede că asta e foarte OK, mai ales că am un copil de 1 an și câteva luni. Dacă lucrezi de acasă, îți poți gestiona timpul altfel, poți umple timpii morți cu alte activități, poți ajuta soția să aibă grijă de copil etc. Asta e teoria. Practic, am tras lozul necâștigător, pentru că fac de toate și asta se traduce prin „de fapt, nu apuc să fac mai nimic și sunt mereu în urmă cu toate.” Totul e haos. Te trezești tot la 6 dimineața, ai un ritual relativ simplu și apoi te închizi în dormitor cu laptopul. Citești mailuri și încerci să îți faci treaba, auzi copilul că plânge, te strigă soția să o ajuți, lași totul, nu știi când poți relua ce făceai. Poate dura 5 minute, poate dura o oră până să te poți întoarce. La finalul zilei, când ai terminat task-urile pentru birou, copilul e sătul, curat și adormit, soția s-a băgat și ea în pat, ai strâns și ai făcut curățenie, ai resetat toată casa pentru ziua de mâine și ești epuizat… atunci abia ai timp să mai faci ceva și pentru tine. Dacă îți mai funcționează mintea. Deci răspunsul la primele două întrebări este că perioada asta nu-i deloc mai productivă pentru mine. Dacă reușesc totuși să-mi compun povești sau fragmente, trebuie s-o fac direct în cap. Acolo le asamblez, de dimineața până seara, în momentele moarte, pentru că atunci când apuc să stau în fața unei pagini albe, e deja foarte târziu și nu mai am prea mult timp. Totul trebuie să fie deja gata. Singura chestie pe care o mai pot face e să scriu efectiv ce am deja în minte. Iar a doua zi, corectez sau rescriu textul din ziua precedentă. Subiectul e altă problemă. Dată fiind situația de fapt, parcă simt o presiune, o așteptare din partea altora de a scrie despre ce se întâmplă în lume zilele astea. Și recunosc și că tentația e mare. Dar cumva, cred că destui scriitori se simt împinși în direcția aceea de o forță invizibilă. Când s-a hotărât că stăm acasă lucram la o versiune finală a unui roman/culegere de povestiri numită Cum te vei îmbrăca la sfârșitul lumii?, și acum câteva zile am cedat în final impulsului și am început un nou roman despre o apocalipsă confortabilă, cu o singură protagonistă. Vedem ce iese.


Ioana Bradea

Ca-n filmele americane (cu proști), fiecare nou proiect/roman începe în fața oglinzii. Cu o privire mistuitoare într-o mână, cu aparatul de tuns în cealaltă… Din rațiuni eco-mistice am impresia că printr-un cap chilug ar ieși mult mai ușor ideile, emoțiile, conexiunile. De aceea îmi și tai părul foarte scurt, „ca la pârnaie”, de fiecare dată când se întâmplă ceva esențial – de Paști, de Crăciun, când un prieten dispare sau când pe sub ușă, prin vizor se insinuează pandemia…

Așa am făcut și acum câteva zile (luni seară), când văzduhul părea perfect despicat în fâșii rarefiate de cuvinte, gata de cules cu mâna și de împrăștiat pe foaie, într-o nouă poveste. Care te bântuie încă de la începutul anului. Cu trei frați care pornesc într-o bizară călătorie ca să aducă acasă un bolovan de aproape 7 tone.

Ar mai fi necesar un pahar de vin alb, o melodie șoptită de Amy Winehouse în căști și o privire azvârlită spre cerul înstelat de deasupra. Ar fi de verificat dacă luceafărul de seară sclipește corespunzător la locul lui.

Sclipește.

Nu ne rămâne decât să ne așezăm în fața laptopului, ca în fața claviaturii finale. Să ridicăm degetele, în poziția corespunzătoare de atac. Să tresărim atunci când din camera alăturată se aude un răcnet: „Mamaaa! Mi-e foaaaame!” „Imediat!” „Nu imediat, ACUM! Nu poate fi laptopul ăla mai important decât foamea mea!”

Nu, nu poate.

Amânăm povestea pentru mâine seară. Pentru că după foame va urma inevitabil pregătirea de somn. Copiii trebuie înfofoliți și ademeniți cu povești.

Sunt mari șanse să adorm și eu înainte de vreme, la picioarele lor.

Tot acasă lucram și înainte de a izbucni pandemia. Nu mă face nici mai „productivă”, nici mai liniștită. Dimpotrivă. Nici înainte și nici acum nu reușesc să-mi gestionez timpul cumsecade. Nicicum nu se lasă modelat… Visez, în continuare, în draci, la clipa în care mă voi apuca cu adevărat de noua poveste…


Fotografie reprezentativă de Steven Houston pe Unsplash

Susţine citestema.ro

Enter amount (EUR)

2 COMENTARII

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here