„1793. În umbra morții” a fost încununat cu premiul pentru Cel mai bun roman de debut acordat de Academia Suedeză a Autorilor de Romane Polițiste şi apare în curând la Editura Litera, în colecţia Buzz Books, în traducerea din limba engleză semnată de Dana-Ligia Ilin.
În 1793, la patru ani după căderea Bastiliei și la mai mult de un an după asasinarea regelui Gustav al III-lea al Suediei, paranoia și conspirațiile sunt la ordinea zilei în Stockholm. Violența mocnește în aer, pe măsură ce oamenii obișnuiți se simt tot mai vulnerabili în fața capriciilor celor aflați la putere.
Când Mickel Cardell, un fost soldat, descoperă un corp mutilat care plutește în lacul urât mirositor al orașului, se simte obligat să-i ofere trupului neidentificat o înmormântare corespunzătoare. Pentru Cecil Winge, un avocat strălucit, devenit detectiv consultant al poliției din Stockholm, un corp fără brațe, picioare și ochi este un puzzle formidabil și o ultimă șansă de a-și dovedi abilitățile înainte de a pierde bătălia cu ftizia. Împreună, Winge și Cardell scormonesc subteranele Stockholmului pentru a descoperi identitatea cadavrului, confruntându-se cu elita decadentă a orașului.
Pe parcursul unui roman îndrăzneț și ingenios construit, destinele celor doi și al altor personaje extraordinare se intersectează în mod neașteptat. Niklas Natt och Dag pictează un portret înspăimântător și în același timp fascinant al Stockholmului de la sfârșitul secolului al XVIII-lea.
„Un tur de forță literar… o poveste inteligentă și plină de suspans pe care n-o veți uita prea curând.“
Verdens Gang, Norvegia
FRAGMENT
– Mickel! Mickel străjerul! Deşteaptă‑te!
În vreme ce zgâlţâielile înverşunate îl smulg pe Cardell din somn, simte o durere fugară în braţul stâng, care nu mai e întreg. O mână cioplită în lemn a luat locul părţii pierdute. Ciotul şade în gaura scobită în lemnul de fag, legat la cot cu fâşii de piele. Care îi sapă adânc în carne. Ar fi trebuit să aibă destulă minte şi să le slăbească înainte de a aţipi.
Fără chef, deschide ochii şi priveşte de‑a lungul câmpului uriaş al mesei pătate. Când încearcă să salte capul, obrazul i se lipeşte de lemn şi, fără să vrea, îşi trage jos peruca atunci când se ridică. Trage o înjurătură şi o îndeasă sub haină, după ce şi‑a şters cu ea fruntea. Pălăria i se rostogoleşte pe duşumea, cu calota înfundată. O îndreaptă cu pumnul, apoi şi‑o pune pe cap. Începe să‑şi aducă aminte. E la Vinăria Hamburg şi trebuie să fi băut până şi‑a pierdut cunoştinţa. O privire azvârlită peste umăr îi arată şi alţii în aceeaşi stare. Cei câţiva beţivi pe care proprietarul i‑a considerat destul de înstăriţi ca să nu‑i azvârle în şanţ zac lăţiţi pe bănci şi pe mese până dimineaţa, când vor pleca pe trei cărări să înfrunte mustrările celor care îi aşteaptă acasă. Dar nu şi Cardell. E un veteran schilod care trăieşte singur şi nu dă socoteală nimănui.
– Mickel, trebuie să vii! E un cadavru în Fatburen!
Cei doi care l‑au trezit sunt copii ai străzii. Chipurile lor îi par cunoscute, dar nu‑şi poate aminti cum îi cheamă. În spatele lor stă Baggen, administratorul trupeş care lucrează pentru doamna Norström, proprietăreasa. Baggen e chiaun şi roşu la faţă şi s‑a aşezat între copii şi o colecţie de pahare gravate, mândria Vinăriei, care stau încuiate într‑un bufet albastru.
Osândiţii se opresc aici, la Vinăria Hamburg, în drum spre eşafodul de la Skanstull. Li se oferă ultima băutură, după care paharul e luat cu grijă, sunt incrustate pe el numele şi data şi e adăugat colecţiei. Nimeni nu poate să bea din aceste pahare decât sub supraveghere şi după ce a plătit o sumă, după gradul de ticăloşenie a decedatului. Se zice că poartă noroc. Cardell n‑a priceput niciodată de ce.
Cardell se freacă la ochi şi îşi dă seama că nu s‑a trezit de‑a binelea din beţie. Când încearcă să vorbească, vocea îi e îngroşată.
– Ce mama dracului se petrece?
Îi răspunde cel mai mare dintre copii – o fată. Băiatul are buză de iepure şi e fratele ei, judecând după trăsături. Îşi încreţeşte nasul când simte răsuflarea lui Cardell şi se trage în spatele surorii.
– E un cadavru în apă, chiar la mal.
Are în voce un amestec de groază şi aţâţare. Cardell îşi simte venele de la tâmple gata să plesnească. Bubuitul inimii ameninţă să înece bruma de gândire pe care izbuteşte s‑o adune.
– Şi de ce ar fi asta treaba mea?
– Te rugăm, Mickel, nu e nimeni altcineva prin preajmă şi ştiam că eşti aici.
Îşi freacă tâmplele, sperând zadarnic să uşureze durerea care zvâcneşte.
Peste Södermalm cerul n‑a început încă să se lumineze. Întunericul nopţii pluteşte în aer. Soarele n‑a purces să se înalţe peste Sicklaön şi Danviken. Cardell iese clătinându‑se şi coboară treptele Vinăriei, urmându‑i pe copii pe strada pustie. Ascultă fără chef o poveste despre o vacă bătrână însetată care s‑a tras îndărăt de la mal şi a luat‑o la goană, îngrozită, spre Danto.
– Botul ei a atins cadavrul, care apoi s‑a răsucit.
Pietrele au lăsat locul mocirlei din apropierea lacului. Îndatoririle lui Cardell nu‑l mai purtaseră de multă vreme dincolo de malul lacului Fatburen, dar vede că nu‑i nimic schimbat. Nu se alesese nimic de planurile făcute de multă vreme de a curăţa malul şi de a face un doc şi o fabrică de bere, cu toate că acest lucru e de înţeles într‑un oraş şi o ţară care se clatină pe marginea ruinei. Asta o ştie la fel de bine ca toţi cei care sunt siliţi să‑şi completeze venitul anual de mizerie muncind pe ici, pe colo. Casele frumoase din jurul lacului au fost prefăcute în manufacturi. Acestea îşi aruncă gunoaiele în apă, iar porţiunea îngrădită pentru gunoaiele menajere e plină până la refuz şi cei mai mulţi n‑o bagă în seamă. Cardell lasă să‑i scape nişte măscări când tocul cizmei sapă un şanţ în noroi şi trebuie să‑şi fluture braţul sănătos ca să nu‑şi piardă echilibrul.
– Vaca voastră s‑a speriat când a dat de vreo cimotie de‑a ei răscoaptă. Măcelarul aruncă în lac rămăşiţele. M‑aţi trezit pentru nimic mai mult decât o jumătate de vacă putrezită, ori poate de porc.
– Am văzut în apă o faţă, faţa unui om.
Valurile lovesc ţărmul, într‑un vârtej de spumă gălbuie. Copiii au dreptate, în sensul că ceva putred – o formă întunecată – pluteşte la o depărtare de câţiva metri. Primul gând al lui Cardell este că nu poate fi om. E prea mic.
– Cum ziceam, sunt resturi de la măcelărie. Hoitul unui animal.
Fata o ţine una şi bună că nu s‑a înşelat. Băiatul dă din cap, de acord cu ea. Sleit de puteri, Cardell fornăie.
– Sunt beat, aţi priceput? Beat mort. Mangă. Amintiţi‑vă asta când o să întrebe cineva de ziua în care aţi păcălit un străjer să se scalde în lac, şi v‑a tras o chelfăneală pe care n‑o s‑o uitaţi până la moarte când a ieşit la mal, murat şi furios.
Se descotoroseşte de haină cu stângăcia celor care n‑au decât o mână. Peruca de lână uitată cade din căptuşeală în mocirlă. Nu‑i nimic. Chestia aia afurisită n‑a costat decât câţiva bănuţi şi moda e pe cale să dispară. O poartă doar pentru că o înfăţişare mai îngrijită creşte şansele ca cineva să‑i cumpere unui veteran un păhărel ori două. Cardell se uită la cer. Sus, câteva stele strălucesc peste Golful Årsta. Închide ochii, ca să păstreze înăuntru impresia de frumuseţe, şi păşeşte în lac cu piciorul drept.
Malul mlăştinos nu‑i poate susţine greutatea. Se scufundă până la genunchi şi simte cum apa lacului îi intră în cizmă, care rămâne înţepenită în mâl când se prăbuşeşte în faţă şi piciorul îi iese din ea. Dar, cu ceva între înot şi târâre, începe să‑şi croiască drum spre larg. Apa i se scurge groasă printre degete, plină de lucruri pe care nici măcar locuitorii de pe Södermalm nu le cred vrednice de a fi păstrate.
Beţia i‑a tulburat judecata. Îl trece un junghi de spaimă când nu mai simte sub picioare fundul lacului. Apa e mai adâncă decât credea, şi se regăseşte în Svensksund, cu trei ani înainte, îngrozit şi rostogolit de valuri la retragerea frontului suedez.
După ce zvâcnirile din picioare l‑au purtat destul de aproape, apucă trupul. Primul său gând este că a avut dreptate. Ăsta nu‑i om. E hoitul unui animal, aruncat aici de ucenicii măcelarului, transformat în geamandură când l‑au umflat gazele putreziciunii. Apoi halca de carne se răsuceşte şi ajung faţă în faţă.
Nu‑i deloc putredă, şi totuşi se holbează la el nişte orbite goale. Îndărătul buzelor sfâşiate nu sunt dinţi. Părul şi‑a păstrat luciul – noaptea şi lacul s‑au străduit cât au putut de mult să‑i întunece culoarea, dar este, fără îndoială, o coamă de păr bălai‑deschis. Cardell îşi trage brusc răsuflarea, ceea ce‑l face să înghită apă şi să se sufoce.
Când se termină accesul de tuse, pluteşte nemişcat alături de cadavru, cercetându‑i trăsăturile zdrobite. În spate, pe mal, copiii nu scot nici un sunet. Îi aşteaptă în tăcere întoarcerea. Prinde cadavrul, se răsuceşte în apă şi începe să zvâcnească din piciorul gol ca să ajungă înapoi la mal.
Truda aducerii la ţărm devine mai mare când ajunge în partea noroioasă şi apa nu le mai susţine greutatea. Cardell se rostogoleşte pe spate şi se împinge în sus cu amândouă picioarele, trăgând după el prada, cu mâinile încleştate în veşmintele zdrenţuite. Copiii nu‑l ajută. Ba chiar se trag înapoi, ghemuindu‑se şi acoperindu‑şi nasul. Cardell tuşeşte şi scuipă în noroi apa murdară din lac.
– Daţi fuga la Slussen şi aduceţi‑l pe poliţai.
Copiii nu se clintesc, dorindu‑şi la fel de mult să stea departe, pe cât îşi doresc să se uite la prada lui Cardell. Se urnesc abia când el azvârle spre ei o mână de noroi.
– Fugiţi la paza de noapte şi aduceţi‑mi o uniformă albastră, fir’ar să fie!
Când tropăitul picioruşelor lor nu se mai aude, se apleacă într‑o parte şi vomită. Se lasă liniştea şi, în singurătatea sa, Cardell simte o îmbrăţişare rece care îi scoate aerul din plămâni, făcându‑l ca aproape să nu mai poată răsufla. Inima îi bate din ce în ce mai iute, sângele îi zvâcneşte în venele gâtului şi e copleşit de o spaimă care‑l încremeneşte. Ştie prea bine ce urmează. Simte cum braţul pe care nu‑l mai are se iveşte din întuneric, până ce fiecare părticică a făpturii sale îi spune că e înapoi, la locul lui, iar în partea de jos a braţului simte o durere destul de mare ca să înece restul lumii, o falcă plină de dinţi de fier care roade carnea şi zgârciurile.
Cuprins de panică, trage de fâşiile de piele şi lasă braţul de lemn să cadă în mocirlă. Apoi îşi prinde cu mâna dreaptă ciotul şi frământă carnea plină de cicatrice, ca să le amintească simţurilor că braţul pe care îl desluşesc ele nu mai există, iar rana e de mult vindecată.
Criza durează mai puţin de un minut. Poate să răsufle din nou, mai întâi gâfâit, apoi mai liniştit, mai încet. Groaza dispare şi lumea îşi recapătă formele cunoscute. Aceste atacuri de panică îl urmăresc de trei ani încoace, de când s‑a întors din război mai sărac cu un braţ şi cu un prieten. Şi totuşi, e mult de atunci. Crezuse că a găsit calea de a ţine în frâu coşmarurile. Băutură şi încăierări prin taverne. Cardell se uită în jur, ca şi cum ar căuta ceva care să‑l aline, însă e singur cu cadavrul. Se leagănă pe loc, cu ciotul ţinut strâns în mână.
scrie un comentariu