PRIMUL GLAS AKA 9/11 este momentul care ne-a schimbat pe fiecare dintre noi. Indiferent dacă citeam sau nu poezie, dacă scriam sau nu poezie sau dacă învățaserăm sau nu vreo poezie în școala primară, în care reversul medaliei era un indicator la palmă din (probabil) fibră de sticlă.
Clinamen, sau mișcarea dezordonată a atomilor (cine-și mai amintește chimia din clasa a IX-a chiar se poate considera fericit), este al doilea volum de poeme al Emei Ignățoiu-Sora, publicat la o distanță de șapte ani față de Ingluviile de la Charmides. De data aceasta, poeta a ales Casa de Pariuri Literare, un pariu cu sine și o ieșire din spațiul domestic anterior.
Emanuela pare că a învățat entropia, trecând prin tromboza sinusurilor și a venelor cerebrale (CVST). Poetica de spital și a bolii are o forță magnetică de a căuta cel mai apropiat BEC incandescent dintr-un salon aflat în pană de curent.
„un copil explică în clasă cum se formează lumina/ mai adu-mi o carte de îmblânzit frica/ mai spune-mi că oamenii au doar vise rele nu/ și dorințe ascunse/ mergi cu mine!” (p. 13)
PRIMUL GLAS sună ca un descântec, la fel ca cele ale Laurei Palmer din Twin Peaks. E cel mai puternic dintre glasuri, pentru că vine de departe, din trecut, din forme diverse ale depresiei.
“Through the darkness of future past, the magician longs to see, one chance out between two worlds, fire walk with me!” (David Lynch)
Clinamenul este proiectat pe un ecran universal, în care se construiește cultura generală a copilului. Ca și în universul creat de David Lynch și Mark Frost, frica e reală, poți pune mâna pe ea. Diferența e că în POEZIA Emei Ignățoiu nu există acea seducție frapantă pentru RĂU, iar boala este alintată sub numele de Tromby.
„toate revoluțiile, toate atentatele, toate protestele/ s-au întâmplat la același ecran/ tata nu-l dăduse la fier vechi după revoluție/ nici mama nu păstrase biblioteca cu uși lăcuite/ leac împotriva uitării/ leac împotriva schimbării/ dar frica e reală” (p. 12)
AL DOILEA GLAS e cel al vulnerabilității și al vulnerabilizării și în care poezia zburdă de la termeni medicali la găsirea delicateții în manifestarea bolii. Numai această formă de artă ne oferă șansa de a privi cu detașare și cu încredere spre cuvântul magic, SOLUȚIONARE. Poezie, soluționare, poezie, solu…
Aici ne lovim de un Anticlinamen, în care părtinirea sau BIAS-ul (cuvânt pe care l-am auzit obsesiv în anii aceștia de podcasturi) e înlocuită de curajul nesăbuit al adolescenților. Pe cine ai lua cu tine pe o insula pustie? Pe Marx sau pe Tromby?
„capetele lui lenin, favoriții lui marx, mustața,/ mustața lui stalin/ Știai tu, Tromby, că am vrut să mă fac luptătoare anticomunistă și să/ plec/ în munți?/ scriam în oracolul lui Adi, dintr-a doua.” (p. 24-25).
Și când totul pare sub control, auzi vocea unui medic, poate un chirurg, poate un savant de renume, care o să-ți recite EXACT cuvintele dintr-un tratat medical:
„Tromboza sinusurilor și a venelor cerebrale (CVST) reprezintă o boală rară responsabilă pentru mai puțin de 1% din totalul accidentelor vasculare cerebrale. Incidența reală a bolii la populația generală nu este cunoscută deoarece nu sunt disponibile studii populaționale, dar într-un centru terțiar ne putem aștepta la aproximativ 5-8 cazuri pe an.” (p. 33)
AL TREILEA GLAS aduce mintea în mijlocul scenei, cea care caută o unitate de măsură universală și care face loc leopardului care locuiește în CORP. Al treilea glas e Clinamen Revival, momentul în care Ema Buburuza devine mai puternică decât inima îngrozită.
„cum să mai trăiești când/ moartea ți s-a implantat în coaste/ cum să mai spui „bună ziua”, „mă scuzați”, „la revedere”/ să te scoli din pat, să-ți fierbi cafeaua/ să iei metroul, să mergi la job/ cum să mai faci dragoste, cum, cum/ Când ea e mereu acolo,/ o buburuză fericită/ pe(ste) inima ta îngrozită/ Un leopard locuiește în mine.” (p. 40)
Și cum te face să te simți? Vei scăpa de frică, Ema?
SAU
„dacă ar fi să măsori orice, oricât pe lume/ ce unitate ai folosi?” (p. 45)
x
și încă e frica
când trăiești doar în vise
ferestrele închise rând pe rând
oamenii pe care îi atingi de departe
cuvântul „șansă” ca un oblon din Arles
pe care nu-l ții deschis
o fată toarnă ceai
de foarte departe
numai așa se poate trăi, stând foarte departe,
cu tălpile în mâini
părul înfundat în ureche
de partea cealaltă a lumii
cineva își pune gura peste pământ
și furnicile îi curg pe limbă. (p. 43)
Emanuela Ignățoiu-Sora, Clinamen, Casa de Pariuri Literare, anul publicării: 2021, nr. pagini: 45
Puteţi cumpăra cartea de la:
[…] Clinamen – Emanuela Ignățoiu-Sora; […]