Subiectul pe care-l abordează sociologul Mirel Bănică aici m-a interesat foarte mult la nivel de cultură generală și nu numai. Personal, nu am avut experiențe neplăcute cu romii, ci dimpotrivă, am cunoscut prin prisma profesiei, dar nu numai din această postură, suficient de mulți romi care m-au impresionat peste măsură. Au o percepție a vieții cu totul diferită față de noi și cred cu tărie că românii au multe de învățat de la ei, fiindcă tocmai în cultura lor particulară găsim multe elemente care ne atrag atenția că noi, românii, nu prea știm să ne trăim viața și nici să ne bucurăm de ea. În schimb, ei știu să trăiască clipa, momentul – viaţa, în cele din urmă – la maximă intensitate; cei mai mulți dintre ei au aptitudini deosebite la nivel coregrafic și muzical, au un simț al umorului aparte și un adevărat cult al familiei – de a se aduna și a se susține reciproc, mai ales în vremuri de restriște (am asistat la o astfel de scenă care m-a lăsat fără cuvinte…), și au o remarcabilă capacitate de adaptare.
Deși există o anumită crispare, remarcată și de autor, în rândul populației majoritare de la noi cu privire la apelativul pe care ar trebui să-l folosim atunci când facem referire la persoane aparținând acestei etnii – rom sau țigan? –, ar fi bine să clarificăm mai întâi faptul că cuvântul „rom” provine din limba romani (țigănească) și înseamnă „bărbat”, dar și „om întreg/bărbat însurat/om la casa lui/bărbat adevărat, de încredere”. Prin urmare, acest cuvânt reprezintă un nume de etnie sau de popor, pe care însă intelectualii, oamenii de cultură, l-au adus în prim-plan atunci când au abordat subiecte legate de etnia în cauză cu motivația că folosirea termenului de „țigan” are o nuanță peiorativă în limba română, fiind de cele mai multe ori perceput ca „un termen negativ, stigmatizant, utilizat răuvoitor”, însă romii adevărați își asumă această denumire și își spun „țigani”.
Dorind chiar să clarifice acest aspect cu reprezentanți ai etniei – cum ar trebui să li se adreseze – autorul primește un răspuns de o sinceritate dezarmantă: „Tu poți să ne spui cum vrei, noi suntem ceea ce suntem.” Mărturie mai limpede nici că se poate cu privire la lucruri care sunt evidente și care demonstrează că eufemismele nu schimbă cu nimic datele problemei și nici nu devin automat obiecte magice cu conotații pozitive sau cu impact benefic în viața acestei comunități. Lăsând la o parte disputa lingvistică pe seama termenului care să fie politically correct, nu se poate să nu admitem că acest „bricolaj lingvistic” nu pune totuși la adăpost populația romă de prejudecățile rasiale care există cu privire la ei în societatea contemporană.
De un entuziasm absolut molipsitor – pe mine m-a cucerit încă de la primele pagini – în relatarea datelor pe care le culege de pe teren cu privire la romi, Mirel Bănică nu-și asumă postura de antropolog, însă pare a realiza un adevărat decapaj pentru a ajunge la esența lucrurilor. Nu l-am simțit în niciun moment al lecturii ca fiind genul acela de autor preocupat de un subiect „exotic”, ci dimpotrivă, o persoană sincer interesată și, aș adăuga, cu totul fascinată de tot ceea ce înseamnă cultura romilor.
Cu toate că volumul propus e departe de a fi o scriitură exhaustivă pe marginea acestui subiect, ne prezintă aspecte ale lumii rome pe care eu, cel puțin, nu le-am cunoscut până la acest moment. E foarte interesantă discrepanța care există la nivel de mentalitate a societății românești între aparență și esență în ceea ce îi privește pe romi.
Există în rândul populației rome o adevărată cultura a secretului – „țiganii ne arată doar ceea ce vor să ne arate”, fiindcă ei, „deși trăiesc cu noi, printre noi, reușesc să-și păstreze o aură de mister amestecată cu teamă, o aură de stranietate perpetuă”, dându-ne iluzia că-i putem cunoaște, când, de fapt, în relațiile cu ceilalți ei sunt de-a dreptul autarhici, iar reticența și lipsa de încredere în străini e perfect justificată atât de istoricul lor, ca populație nomadă, dar și din perspectiva personală a individului care se simte exclus, neînțeles, neapreciat sau chiar disprețuit de populația majoritară, de unde și proverbul care există în limba romani și care pe mine m-a cutremurat literalmente: „Să mă îngropați în picioare. Destul am stat în genunchi toată viața…”
O atitudine mult mai potrivită – și de ce nu, mai benefică pentru toți cei implicați – față de populația de etnie romă ar fi aceea de a încerca să-i cunoaștem cu adevărat, fiindcă oscilarea aceasta între dispreț, distanță și respingere categorică nu poate fi favorabilă nici la nivel macro, din perspectiva unui stat care se dorește a fi european, dar nici la nivel micro, pentru că, în fond, trăim în același spațiu, avem de multe ori aceleași nevoi, fără a ști însă că, de fapt, legile țiganilor sunt „atât de aspre și de crude, iar uneori se bat cap în cap cu stereotipurile romantice referitoare la spiritul de libertate și ele nu permit emanciparea individului, tocmai în favoarea prezervării grupului”. Mentalul colectiv e acela care condiționează felul în care este percepută realitatea și determină comportamentul social al indivizilor.
Romii n-ar trebui să reprezinte un subiect periferic și mi-aș dori să deschidem ochii asupra lucrurilor care ne apropie și nu asupra celora care ne distanțează. E uimitor, totuși, că avem destul de multe lucruri în comun: așa cum românii au Capra, Ursul, Steaua și alte obiceiuri tradiționale de iarnă, așa au și țiganii – Vasilca sau Siva, obiceiul potrivit căruia cete de tineri merg prin sat cu o păpușă împodobită, un obicei cu trimitere la mitologia indiană. Așa cum românii, majoritar ortodocși, au un apostol protector al neamului românesc, pe Sfântul Andrei, la fel au și țiganii, pe Sfânta Sara, protectoarea romilor de pretutindeni. Aidoma românilor care cred în existența unui Dumnezeu unic și adevărat, tot așa, și țiganii au un „Dumnezeu cel Mare” – pe Baro Devel al lor și cine-l iubește pe Dumnezeu îl iubește și pe aproapele său.
Nu în ultimul rând, aș aduce în discuție și faptul că minoritatea romă se ghidează în viață după un principiu general, acela de baht (termen cu foarte multe conotații: de la „mândria lucrului bine făcut” a meseriașului la codurile de culori sau lucruri preferate; chiar ideea de Dumnezeu în cultura romă depinde de acest baht, chiar este sursă de baht, termenul fiind esențializat ca un cumul de „șansă”, soartă, destin, dar și noroc și bunăstare, regăsindu-se în deja hipercunoscuta urare „Te aves bahtalo!” (în traducere aproximativă: „Să fii plin de noroc, băftos!”, prin care „se verifică această necesitate a prezenței norocului la individ”.
Cum aș putea încheia prezentarea acestui volum? Cu optimism, cu încredere și cu speranța împărtășită a autorului că nu vom mai duce povara diferenței dintre noi multă vreme de acum înainte. „Avem nevoie de romii noștri așa cum și ei au nevoie de noi. Fără ei am fi mai triști, mai singuri, mai puțin optimiști în fața vieții.”
Dedic cronica aceasta elevului meu, Liviu Iacob, de care mă leagă o frumoasă prietenie.
Date despre autor:
MIREL BĂNICĂ (n. 1971) este doctor în științe politice al Universității din Geneva (2004). Între anii 2005 și 2008 a efectuat stagii de cercetare și practică profesională la Universitatea Laval (Canada) și la Ecole des Hautes Etudes en Sciences Sociales din Paris. În perioada 2008-2012 a fost cadru didactic asociat la Școala Națională de Studii Politice și Administrative (SNSPA) și Universitatea din București (Facultatea de Litere). Din 2008 este cercetător științific la Institutul de Istorie a Religiilor din cadrul Academiei Române. Lector al Fundației „Calea Victoriei” din București. Membru al Asociației Franceze de Științe Sociale ale Religiei (Paris).
În România a publicat volumele: „Locul celuilalt. Ortodoxia în modernitate”, „Fals jurnal de căpșunar” și „Religia în fapt. Studii, schițe și momente”. De același autor, la Editura Polirom au mai apărut: „Biserica Ortodoxă Română, stat și societate în anii ’30”, „Enervări sau despre bucuria de a trăi în România” și „Nevoia de miracol. Fenomenul pelerinajelor în România contemporană”.
Mirel Bănică, „Bafta, Devla și Haramul. Studii despre cultura și religia romilor”, Editura Polirom, Anul publicării: 2019; nr. pagini: 472
Cartea poate fi cumpărată de la:
Fotografie reprezentativă de Caroline Hernandez pe Unsplash
scrie un comentariu