elefant.ro

Editura Polirom vă prezintă un fragment din volumul Act gratuit de Nicolae Breban, apărut de curând în colecția „Fiction Ltd.” a editurii, și în ediție digitală.

Acordând un loc important dialogului și monologului în care confesiunea se îmbină cu persuasiunea, nuvelele – „specie din păcate neglijată azi la noi (ca și în Franța sau Germania!) de scriitori și editori”, cum spune autorul – ce alcătuiesc volumul ne duc cât se poate de firesc cu gândul la teatru.

Universul lor, în care perioada comunistă și lumea interbelică sunt referințe constante, este populat de personaje paradoxale, contradictorii, căci, preocupate uneori până la obsesie de împlinirea destinului personal, ele sunt totodată chinuite de întrebări, ezitante, nehotărâte.

Un arhitect aparent împlinit pe plan profesional și familial ajunge la concluzia că doar un „act gratuit” gidian, comis împotriva societății conformiste, a „bunului-simț” burghez, îi va aduce realizarea și libertatea la care visează. Un comerciant lipsit de grija zilei de mâine este de acord ca frumoasa lui soție să intre în afaceri alături de un ins dubios, ce pare să-i fie acesteia și amant, doar pentru că respectivul a fost idolul lui pe vremea liceului. O tânără libertină acceptă să conviețuiască, în speranța că-i va deveni moștenitoare, cu un pretins „unchi” bolnav și cu veleități de intelectual, însă traiul alături de el va avea ca efect o surprinzătoare metamorfoză…

Editura Polirom; colecţia: Fiction Ltd.; anul publicării: 2020; nr. pagini: 480

Cartea este disponibilă aici:


Fragment

„— …Să presupunem că aş fi condamnat… nu‑nu, lasă‑mă, nu mă întrerupe! şi „bătrânul“ (nu avea nici 39 de ani!) făcu un gest de impacienţă spre „nepoata“ sa care se afla aşezată la capătul patului.

Nu era nici ea o nepoată, dar se stabilise cu mult timp în urmă să i se spună astfel şi, mai ales pentru vecini şi pentru rarele persoane care le intrau în casă, ea, Pipi sau Carla sau Didi (cea furioasă!), să treacă şi să apară, să se prezinte în această calitate.

— …Da, deci: să zicem că… bronşita asta rebelă e un fel de cancer sau… ce s‑o mai lungim, e cancer, dom’le! Şi cu asta… am pus punct! Ştii că mie nu‑mi plac situaţiile astea incerte!

Nu, Didi sau Clara (cea furioasă!) nu avea de unde să ştie şi acest lucru, dar, aşa acum se face cu bolnavii – reali sau închipuiţi, nu contează! –, ea nu‑l contrazise. Şi, ceea ce‑i plăcu bolnavului, nici un muşchi al feţei nu‑i tresări, spre deosebire de obiceiul pe care‑l au nu puţini mitocani, care se strâmbă de parcă ar avea nisip în pantofi sau vreo boală ascunsă de piele.

— Şi‑apoi… de unde ştii mata?… poate e plăcerea mea să… cum se spune? Să fiu, aşa, puţin victimă? Şi mata, fiinţă scumpă ce eşti, ca şi tanti Adela, nu mai vorbesc de vecinii noştri mofturoşi, să… aveţi puţină consideraţie. Hai, ce zici? Ştii că eu… da‑da, eu, cel care vorbesc, împart vecinii în două categorii – ha‑ha, categorii categorice! –, şi anume: mofluzii şi mofturoşii. Tertium non datur, cum ziceau latinii. Ai cumva o batistă la îndemână?

Şi „bătrânul“ se surpă într‑un acces de tuse de care făcu mult caz. Sau aşa i se păru fetei. Simţea cum se nasc în ea mila şi ura. Dar… nu era nemulţumită; spera ca, oricum, să facă în aşa fel încât „bătrânul“ să‑i lase ei apartamentul. În pofida nepotului (real!) şi a finilor (care erau nişte „animale insuportabile“!). Dar… aşa‑i viaţa. Iar ea, o orfană veritabilă, era în dreptul ei să simtă milă şi ură. Ură, cu atât mai mult cu cât… în fine!

— …Ei bine, continuă satisfăcut, nu se ştie de ce, „bătrânul“, ştergându‑se insistent cu batista pe care o privea din toate unghiurile, ba împăturită, ba desfăcută. Ce s‑o fi aşteptat să vadă?… Ei bine, dacă considerăm, cum spuneam, că e vorba de un cancer, cancer pulmonar, se‑nţelege, atunci va fi o formă galopantă… se ştie! La vârsta mea!… Atunci… ce voiam să spun? Ah, da, bineînţeles, în acest caz, cu totul special, aş avea dreptul la… cum îi spune?… Ah, da, la o ultima dorinţă! A, câte am mai citit şi eu despre ultima dorinţă a unui condamnat la moarte! Închipuie‑ţi, fetiţă dragă, că în tinereţe, înconjurat cum eram de mocofani şi de ignari, adulţi sau nu, nimeni nu putea să‑mi explice că această sacrosanctă ultimă dorinţă nu se putea referi, oricum, la lucruri esenţiale, cum ar fi… comutarea pedepsei sau, de ce nu, gratificarea unei sume importante de bani etcetera! Nu, această celebră „ultimă dorinţă“ era de fapt o mizerie: să ţi se dea o ţigară gata aprinsă sau… un trabuc în cel mai bun caz!”


Nicolae Breban (n. 1934), romancier şi eseist, este unul dintre cei mai importanţi şi prolifici prozatori români contemporani. Debutează literar în revista Viaţa studenţească, în 1957. Opt ani mai tîrziu publică primul său roman, Francisca (tradus în bulgară şi rusă), distins cu Premiul „Ion Creangă” al Academiei Române. Îi urmează în 1966 romanul În absenţa stăpînilor, iar în 1968, Animale bolnave, care a întrunit toate aprecierile criticii – „romanul anului” şi Premiul Uniunii Scriitorilor. A fost redactor‑şef al României literare. A semnat scenariul filmului Răutăciosul adolescent, precum şi scenariul şi regia filmului Printre colinele verzi (inclus în selecţia oficială a Festivalului Internaţional de la Cannes). În 1973 apare romanul Îngerul de gips, iar în 1975, versiunea în limba suedeză a romanului În absenţa stăpînilor. Le urmează Bunavestire (1977), Don Juan (1981), piesele de teatru Culoarul cu şoareci şi Bătrîna doamnă şi fluturele (1981‑1982, Paris), ediţia franceză a romanului În absenţa stăpînilor (1983, Flammarion, Paris), Drumul la zid (1984), versiunea franceză a romanului Bunavestire (1985, Flammarion, Paris), Pîndă şi seducţie (1991), Amfitrion: I. Demonii mărunţi, II. Procuratorii, III. Alberta (1994), Ziua şi noaptea: I. Ziua şi noaptea (1998), II. Voinţa de putere (2001), III. Puterea nevăzută (2004), IV. Jiquidi (2007), Stricte amintiri literare (2001), Friedrich Nietzsche. Maxime comentate (2004), Singura cale (2011), Jocul şi fuga (2015) şi Frica (2018). Cele mai recente traduceri din germană ale sale sînt Elegii duineze de Rainer Maria Rilke (2006) şi Elegiile romane de Johann Wolfgang von Goethe (2009). Este membru titular al Academiei Române şi director al revistei Contemporanul. Ideea europeană. La Editura Polirom au apărut: Riscul în cultură (1997), Sensul vieţii (Memorii) (4 vol., 2003‑2007), Animale bolnave (2004), Îngerul de gips (2008), Orfeu în infern (2008), Profeţii despre prezent. Elogiul morţii (2009) şi Viaţa mea (2017).

Susţine citestema.ro

Enter amount (EUR)

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here