„Exitus”, cel mai recent roman scris de Adrian Georgescu, a apărut de curând la Editura Polirom. Cum au trecut şase ani de la precedenta sa carte, am fost curios să aflu câteva detalii despre „Exitus”, de ce s-a scurs atâta timp de la o carte la alta şi ce anume înseamnă scrisul pentru Adrian Georgescu.
Dragă Adrian, mi-ai spus cândva că „respectul nu se câştigă; în momentul în care începi să-l negociezi şi să-l ceri, nu-l mai ai”. Ce faci tu cu cineva care ţi-a pierdut respectul? Cum îl tratezi?
Asta e cea mai neașteptată întrebare pe care am primit-o în ultimul timp. Mi-am propus nu demult să vorbesc mai puțin și să-i ascult ceva mai mult pe cei din jur. E un exercițiu cumva literar: când vorbești n-ai cum să asculți.
La fel procedez și față de o persoană față de care respectul mi s-a mai diluat: o ascult cu mai multă atenție, dar o aud mai puțin.
Ţi-am adresat întrebarea anterioară şi pentru a face legătura cu precedentul nostru interviu, de la care s-a scurs ceva vreme…. Îmi mai spuneai atunci că îţi plac anumiţi scriitori: Faulkner, Sabato, Borges ori Marquez. Nume uriaşe. Când citeşti cărţile unor astfel de scriitori nu resimţi complexul inferiorităţii? Nu te blochează senzaţia că n-o să scrii niciodată aşa?
Nu. Deloc. Mie felul de a vedea viața și de a o înfățișa al unor mari scriitori nu-mi declanșează nici invidie, nici complexe, nici blocaje. Doar îmi dă un chef extraordinar de a scrie. Desfac metoda lor în piese și șuruburi, o pun pe folie și încerc să văd ce face ce. De cele mai multe ori, mă ascult citind în gând respectivele cărți, și în original, și în traducere, ca să deprind și „muzica” lor. Apoi, dacă îmi place acel ceva, încerc să-l prind în stilul meu ori, mai interesant, să duc stilul meu în acea direcție.
Oricine spune că nu „fură” de la înaintași minte de îngheață apele. E ca și cum ai încerca să zbori ignorând ce au făcut anterior frații Wright sau frații Montgolfier. E cum se întâmplă cu compromisurile: cei care declară sus și tare că nu le fac ajung de obicei să facă niște compromisuri foarte mari.
Două exemple: Antonio Lobo Antunes și Guillermo Arriaga. Ambii „vin” din Marquez, dar sunt foarte diferiți între ei, și pentru că au luat tehnici diferite de la columbian, și pentru că au dezvoltat în stiluri personale ceea ce au luat.
Sunt astăzi unii scriitori care publică anual. Nu ştiu dacă e bine, poate chiar îi dezavantajează lucrul acesta, mai ales când mă gândesc la cât de „mult” citesc românii. Totuşi, tu ai publicat anul ăsta un roman după vreo şase ani de tăcere literară. De ce ai aşteptat atât?
Nu doar un autor își scrie cartea, ci și invers: cartea își „scrie” autorul. De cele mai multe ori, știi ce vrei să faci, măcar în mare, dar nu știi exact cum să faci. Dacă nu ești pregătit, nu iese. De aceea, trebuie să citești și să aștepți să se construiască în tine acele resorturi care să te ducă acolo.
„Exitus”. La prima vedere, pare sumbru. În descriere, cuvintele cheie sunt moarte, crematoriu, gunoi. De ce aş citi romanul acesta?
La prima vedere, e sumbru, la a doua este delicat. Pe contrastul acesta am construit cartea.
În al doilea rând, este acțiune. Aventurile unui însingurat recompun, cumva, traseul fiecăruia dintre noi, în alte coordonate. Toți zilnic ne închidem în spații personale, fie că sunt cubicule în marile corporații, ghișee sau sufragerii. Morga, castelul-muzeu sau căminul de bătrâni din carte, unde Milo își petrece în Exitus perioade mari de timp sunt numai exagerările camerelor în care ne purtăm de obicei singurătatea.
E un ecart teribil între „Câteva sfârşituri de lume” şi „Exitus”, chiar dacă şi primul titlu aduce, aşa, a tragedie. Ţi-ai propus schimbarea de tonalitate?
Da. Îmi propun permanent o schimbare, uneori mai mare, alteori mai nuanțată. Dacă vei face mereu același lucru, vei rămâne la fel, ceea ce înseamnă că vei îmbătrâni. Următoarea carte, de pildă, va fi altfel.
Cum ai scos din joben tocmai romanul acesta şi nu multe alte începuturi ori încercări pe care sunt convins că le aveai puse deoparte?
Era cel mai bun și cel mai interesant. Dar nimic nu se aruncă, totul se depune și, la momentul oportun, îți reapare în cale.
Tema unui număr recent al revistei Dilema veche a fost „Scriu şi sînt viu”. Simţi că eşti viu când scrii? Pentru ce şi până când o să scrii?
E cam pretențios spus. Eu mă simt viu mereu, căci caut să fac – și de cele mai multe ori reușesc – doar ce-mi place. Când scriu, mă simt însă foarte bine. Noțiunea asta de „bine” e de analizat mai atent, căci nu-i doar fericire, ci și un pic de chin, de fierbere. Seamănă un pic cu starea din perioada în care ești îndrăgostit. Să stai să cauți printr-o mlaștină primordială personaje interesante și să le tragi de ciuf într-un soi de semirealitate, să-i încleștezi în întâmplări și să le desenezi destine, asta e o plăcere formidabilă.
Scrisul e, poate, singura formă de egoism care mai e permisă. Eu, unul, scriu pentru mine. Dar să-ți spun ceva, că o recunoaște ori nu, nu-i unul care să scrie pentru alții.
Adrian Georgescu s-a născut pe 24 iulie 1970, la Bucureşti. În 1995 a început să scrie pentru cotidienele Evenimentul zilei, Sportul românesc, ProSport şi Gazeta Sporturilor. În 2000 a fost redactor-şef al revistei Acasă Magazin. În 2007 a devenit jurnalist independent şi a fost desemnat „Ziaristul anului” la Gala Premiilor „Ioan Chirilă”. A mai colaborat cu FHM, Adevărul sau România liberă. În paralel, scrie pe blogul personal adriangeorgescu.ro. A contribuit cu povestiri la volumele colective Răcani, pifani şi veterani (2008), Best of: proza scurtă a anilor 2000 (2013) şi De la Waters la Similea (2013). În 2011 a publicat romanul Cîteva sfîrşituri de lume. (©Polirom)
Romanul „Exitus” este disponibil pe elefant.ro, libris.ro şi pe site-ul editurii.
scrie un comentariu