elefant.ro

După bunul său obicei din ultimii ani, de a ne uimi periodic, cu câte un volum de proză întotdeauna altfel prin câte un artificiu de structură sau de compoziție, Marian Ilea ne propune acum o carte – obiect artistic, în care textul tipărit este concurat de textul olograf în facsimil și de o galerie sugestivă de desene ale lui Mircea Bochiș, „singurul pictor din Baia Sprie”. Înțelegem, din această precizare, că autorul nu și-a părăsit nici aici toposul favorit, Baia Sprie (în maghiară Felsobanya, in germană Mittelstadt), alias Medio Monte, a cărui istorie recentă rămâne mereu atractivă și savuroasă căci are la temelie destinele individuale. Omul din popor este pentru narator un izvor nesecat de istorii care, prin aglutinare, recreează Istoria.

Personajul eponim este pitoresc atât prin longevitate care o aduce în atenția autorităților publice tocmai în anul centenarului (2018), devenind celebră prin întâlnirea cu cei doi mari artiști din Baia Sprie – „oraș închis”, scriitorul Marian Ilea și pictorul mai sus menționat. Legenda personală a femeii, care din nevastă de miner ajunge o autentică scriitoare de limba franceză, ținând un jurnal, plin de aluzii culturale și de referințe la marea literatură a secolelor, este redată într-un dublu registru/ stil: al narațiunii detașate, la persoana a treia, pusă pe seama naratorului auctorial, cu inserții din confesiunile femeii la vârsta de 100 de ani, iar pe de altă parte a unui discurs diaristic, la persoana întâi singular, selectat din jurnal, dar având în contrapagină traducerea românească.

Discursul personajului, mai mult decât un semn al autenticității poveștii, este un tertip pentru a da dimensiune plastică ansamblului imagine-text. Scrisul de mână, cu amprenta lui personală, are două variante în narațiune. Rosza, scriind impecabil în franceză – „nu știu să scriu cu greșeli pentru că nu am învățat cum se fac”, spre uimirea unui profesionist, Frédéric Beigbeder, dă dovadă de o cultură ireal de complexă pentru o femeie din clasa de mijloc a unui oraș minier. Minunea se explică prin ucenicia ei culturală la Mănăstirea Rohia, unde vreme de 29 (în altă parte 39) de ani a fost bucătăreasă. În paralel, traducerea românească e scrisă, tot de mână, de Mircea Bochiș. În ambele cazuri grafia e spontană, uneori cu pete de cerneală sau ștersături, dând senzația unui document personal vetust.

Complexitatea țesăturii narative este generatoarea unui câmp larg de semnificații, căci dincolo de formă, realitatea care emerge în structura ficțiunii îl captivează pe cititor, îl prinde în meandrele memoriei personajului, dar îl aruncă și în vintrele cotidianului, ale lumii provinciale din toposul băiesprian. Premiul primit de la autorități, cu ocazia Centenarului Marii Uniri, pentru cei o sută de ani pe care i-a împlinit, este un fel de încununare a întregii sale vieți, fapt ce stârnește oarecum invidia lui Gyongyke și Ibolya, tovarășele ei apropiate, care exclamă sugestiv „ai, ai, ai … Rosza-néni”. Replica, regăsită de altfel și în titlul narațiunii, concentrează atât invidia, cât și admirația pentru eroină, atât a personajelor, câr și a naratorului sau a cititorului.

Ineditul acestui destin al femeii, se află la granița dintre creditabil și necreditabil. Încă o dată autorului îi place să se joace cu textul, cu mesajul – alambicat, polimorf, generos în semnificații, dar și cu competențele hermeneutice ale lectorilor săi. Fiecare om e scris în cartea vieții cu propria lui poveste care se ridică în final la rangul unei legende personale. Ne permitem să punem sub semnul plurivalenței numerotarea secvențelor din textul auctorial, care fie sunt un fel de capitole ale unui posibil roman, aflat în stadiul de eboșă, fie trimit la versetele biblice, unde toate însemnările au o acută gravitate. Celebritatea tardivă, care răzbună o viață plină de greutăți și privațiuni, ba chiar un neam întreg, a cărui origini par să fie îndepărtate, tocmai în „Spis, actualul Kosice din Slovacia”, este aidoma recompenselor pe care le primesc eroii din basme la final, după ce au trecut prin cele mai odioase probe. Iarăși suferim de o supoziție în ceea ce privește mesajul: fie e vorba de încrederea în bine, în expierea finală a oricărei suferințe sau, dimpotrivă de o subtilă ironie la adresa actelor de generozitate instituțională cu iz politic,  formal (amintind de lumea romanelor lui Zola), care nu pot în realitate să compenseze ceea ce au prejudiciat alte orânduiri opresive pentru cei mulți și anonimi.

Între problematica realist-socială și cea a condiției creatorului de poveste/ de artă sau a mecanismelor narative, delimitarea este destul de imperceptibilă. Ce îl face pe personaj să mistifice lucrurile sub privirea directă a cititorului, modificând anumite date de la un enunț la altul? E de pus pe seama unei senilități accentuate faptul că Rosza afirmă într-un loc că a fost 29 de ani bucătăreasă la mănăstire, iar în alt loc 39, sau că în loc de două mii de lei ca premiu, cum spune naratorul, ea raportează prietenelor trei mii de lei? Sau e mai degrabă semnul unui caracter modelat de o ideologie distopică, în care a minți era atât o politică generalizată cât și un mod de supraviețuire?

Strategiile rezistenței prin subversiune pot fi citite și prin intermediul meditațiilor eroinei despre limbaj/ limbile naționale, literatură sau filosofie. Pentru Rosza, vorbitoare de limba maghiară și mai puțin de limba română (limba oficială care în perioada comunistă  era obligatoriu de vorbit în spațiul public, pentru celelalte etnii conlocuitoare), a scrie în limba franceză este un mod de a-și proteja identitatea, dar și un act de gratuitate, de autoreferențialitate, pentru că astfel nu poate fi înțeleasă de nimeni, cel puțin nu de concitadini: „Limba franceză nu folosește la nimeni și la nimic decât la cei pe care o cunosc. Limba română și limba maghiară folosesc însă la orice pentru că în Feslobanyo dacă vorbesc cu un român ungurește înțelege ce-i spun și el dacă îmi răspunde românește înțeleg ce-mi spune. Limba franceză nu o înțelege nimeni și din acest motiv am hotărât să-mi scriu memoriile în această limbă.”

Multilingvismul personajului feminin, într-un mediu caracterizat prin melanj etnic și cultural, este un punct de plecare pentru deschiderea spre universalitate, dar și o formă de a pune în operă fenomenul aculturației, manifestat ca o lege a adaptării în spațiile multietnice. Ca o autentică unguroaică, gospodină și pedantă, Rosza impune, chiar la mănăstire, obiceiurile culinare ungurești, spre încântarea călugărilor dar și a mirenilor, care apreciază superlativ pâinea ei de mălai sau guiașul de oaie. O fină ironie nu-i scapă însă din însemnări: „Toată viața le-am gătit la mănăstire mâncăruri ungurești și am văzut că românii nu au pățit nimic, nu știu dacă e valabil și invers…”

Șase ani a studiat Rosza franceza la mănăstire, cu ajutorul călugărilor, dar și prin propriile ei eforturi. Lecturile femeii din Baia Sprie, nevasta de miner care a trăit dramele vieții amprentate de sărăcie, de boală și de dispariția prematură a soțului, sunt destul de elitiste. Ea comentează, în naivitatea ei, sensul unor reflecții scriitoricești sau își însuşește anumite idei ca slogane de viață: „Mi-a plăcut mult ce scrie Céline și-mi voi da toată silința să-mi orânduiesc viața după tot ce scrie el”. Din meditațiile despre artă ale lui Alberto Manguel mărturisește că nu a înțeles nimic și află, cu stupoare, vorbind cu un călugăr, că ceea ce desenează ea nu este artă. În finalul confesiunilor își afirmă cele două mari pasiuni: „să citesc cărți în franceză și să desenez păsări”, ceea ce ar recomanda-o ca al treilea mare artist din Baia Sprie, oraș închis, alături de Marian Ilea și Mircea Bochiș, motiv pentru care, la 101 ani decide să se înscrie la facultatea de artă din Baia Mare, să se facă „artist cu hârtie la mână”.

Epilogul cărții îi aparține lui Mircea Bochiș. Acesta mărturisește despre relația lui amicală cu Rosza, cu care se plimbă uneori pe malul lacurilor din nordul orașului și despre faptul că i-a fost încredințat, cu drepturi depline de autor, manuscrisul jurnalului ei. Oricine poate să studieze jurnalul, donat la arhivele orașului Baia Sprie, dar, prin testamentul scris de autoare, au  restricție doar Mircea Cărtărescu și Gabriel Liceeanu (ironie sau mănușă aruncată de autor?). Ultima replică îi aparține protagonistei. Este o aluzie la o conversație telefonică cu adoratul ei Beigbeder, care i-a promis că în octombrie vine la Baia Sprie: „O să vină dacă nu o să moară, tot timpul numai la moarte se gândește și cine și-o caută și-o găsește”. Ghici ciupercă ce-i? Ghici, cititorule, ce a fost toată istoria asta? O abilă și incitantă ficțiune parcă ruptă din cotidian, care te pune să meditezi la păienjenișul exterior, care se întâlnește, în viață și în carte, cu cel interior. O repetabilă experiență a labirintului. Un experiment artistic cu doi protagoniști: Marian Ilea și Mircea Bochiș.

elefant.ro

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here