În curând la Editura Litera, al doilea volum din seria de şase avându-l protagonist pe detectivul Fabian Risk: „Al nouălea mormânt” de Stefan Ahnhem.
În cea mai friguroasă zi a anului, ministrul suedez al justiției dispare fără urmă pe drumul dintre parlament și propria mașină. În aceeași noapte, o vedetă daneză găsește un străin care se ascunde în casa ei de la nord de Copenhaga. Cadavrul său este descoperit nu după mult timp.
Curând sunt găsiți alți morți, tuturor cadavrelor lipsindu-le diferite părți ale corpului. Pe măsură ce inspectorul criminalist Fabian Risk și omologul său danez Dunja Hougaard încearcă să pună cap la cap informațiile existente, sunt târâți într-o conspirație mai teribilă decât și-ar fi putut imagina.
„Plin de atmosferă și complex… cu polițiști extraordinar de abili și criminali înfricoșători și plini de imaginație.“ – Sunday Times, Marea Britanie
Fragment
Era atât de întuneric, încât abia putea să vadă ce se afla chiar în faţa sa. Camionul pentru transportul prizonierilor se hurduca aşa de tare pe pământul plin de gropi, că literele pe care încerca să le scrie erau aproape de neînţeles. Dar n‑avea ce să facă. Era ultima şansă, înainte ca balta de sânge de sub el să devină prea mare, să‑şi pună pe hârtie povestea de dragoste care l‑a făcut să lase în urmă totul. Avea să arate cum fusese împuşcat şi prins chiar de oamenii săi şi cum era acum în drum spre o moarte aproape sigură.
Găsise pixul în tabăra militară israeliană de la punctul de control Huwwara, aflată în zona necontrolată a Cisiordaniei. Hârtiile erau nişte pagini de jurnal goale pe care le luase din rucsacul lui Tamir, împreună cu plicul folosit pe care îl putea întoarce cu partea dinăuntru în afară. După ce a terminat de scris, a împăturit paginile scrisorii cu mâinile însângerate, le‑a pus în plic şi l‑a închis cât de bine a putut.
Nu avea timbru sau adresă. Nu avea decât un nume. Dar n‑a şovăit să împingă scrisoarea prin crăpătura mică din camion şi s‑o lase să cadă. Dacă vrea Dumnezeu, scrisoarea o să ajungă acolo, şi‑a zis, lăsând oboseala să pună stăpânire pe el.
Plicul nici n‑a apucat să atingă pământul, că a fost luat de vântul puternic şi împins tot mai sus pe cerul negru, fără stele, care începea să arate a furtună peste munţii Nablus Ebal şi Gerizim. Intervalul dintre huruitul surd şi fulgere s‑a redus şi în aer plutea ameninţarea ploii. În câteva secunde, ploaia care stătea să se dezlănţuie avea să izbească plicul de pământ şi să prefacă ţărâna uscată în lut umed. Dar n‑a plouat, şi plicul pătat de sânge şi‑a continuat călătoria peste munţi şi peste graniţă, în Iordania.
Saladin Hazaymeh stătea culcat pe saltea şi privea cerul, pe care lumina zorilor făcea primele încercări şovăielnice de a miji. Vântul puternic al furtunii din noaptea trecută se potolise, în sfârşit, şi părea că s‑ar putea să fie o zi frumoasă.
Părea că soarele a hotărât să limpezească cerul pentru cea de‑a şaptezecea sa zi de naştere. Şi, cu toate că ziua de naştere era motivul acestei călătorii de zece zile, Saladin Hazaymeh era preocupat de altceva.
Când observase lucrul acela pe cer, a crezut că e un avion aflat la câteva mii de metri deasupra, dar apoi şi‑a zis că trebuie să fie o pasăre cu o aripă rănită. Acum nu‑şi dădea seama ce anume pluteşte spre pământ la vreo cincizeci de metri în faţa lui, licărind în lumina soarelui.
Saladin Hazaymeh s‑a ridicat şi a observat că‑i dispăruse obişnuita durere de spate de dimineaţă. S‑a grăbit să facă sul salteaua şi s‑o pună în rucsac. Ceva era pe cale să se întâmple. Ceva foarte important, şi se simţea plin de energie.
Nu putea fi decât un semn de sus. O viziune de la Dumnezeu, în care credea de când se ştia el, care‑i spunea că e pe calea cea bună. De ziua lui urmase paşii lui Iisus pe tot drumul din Ierusalim până la Marea Galileii.
Cu o zi în urmă vizitase grota sfântă din Anjara şi nădăjduise să‑şi petreacă noaptea acolo, întocmai aşa cum făcuse Iisus, împreună cu apostolii şi Fecioara Maria. Însă l‑au descoperit paznicii şi a fost silit să doarmă sub cerul liber. Dar totul are un înţeles, şi‑a zis Saladin, grăbindu‑se cu pas uşor peste pământul plin de hârtoape către măslin, unde semnul de la Dumnezeu era agăţat în crengi.
Când s‑a apropiat, a văzut că este un plic. Un plic?
Cum n‑a izbutit să‑şi explice logic de unde a venit, a hotărât până la urmă că din cer trebuie să fie răspunsul. Şi poate că nu era cu totul greşit, pentru că şi‑a auzit vocea interioară repetând, ca pe o mantra, cât de important era ca el să facă ceea ce gândea. Că exact asta, nimic altceva, era adevăratul rost al călătoriei sale.
După câteva încercări, a reuşit să lovească plicul cu o piatră şi l‑a prins înainte să atingă pământul. Era murdar şi plin de mici rupturi şi arăta de parcă supravieţuise sfârşitului lumii, în ciuda tuturor aşteptărilor. De asemenea, era mai greu decât se aşteptase.
De acum dispăruse orice îndoială. Dumnezeu îl alesese pe el.
Acesta nu era doar un plic vechi.
S‑a uitat pe amândouă părţile, căutând indicii, dar n‑a găsit decât un nume scris cu litere mici, împrăştiate.
Aisha Shahin.
Saladin Hazaymeh s‑a aşezat pe o piatră şi a rostit cu greu numele, dar nu i‑a spus nimic. După un pic de şovăială, şi‑a scos cuţitul şi a desfăcut cu grijă plicul. Fără să‑şi dea seama că îşi ţine respiraţia, a scos scrisoarea şi a deschis‑o, uitându‑se la şirurile lungi de cuvinte.
Era în ebraică, măcar atât îşi dădea seama. Dar abia putea să citească în limba arabă, cum ar fi putut să înţeleagă asta?
Ce încerca Dumnezeu să spună? Îl pedepsea pentru că nu învăţase niciodată să citească? Sau scrisoarea nu îi era destinată lui? Să nu fie decât un mijlocitor neînsemnat, al cărui singur rost era să o trimită mai departe? A încercat, fără să reuşească, să‑şi alunge dezamăgirea pe când împăturea scrisoarea şi o punea la loc în plic. Şi‑a continuat drumul spre Ajloun, unde, călcându‑şi pe inimă, a pus scrisoarea într‑o cutie poştală.
Mulţi ar crede, cu siguranţă, că purtarea lui Khaled Shawabkeh este ruşinoasă şi profund imorală. El, pe de altă parte, nu se simţea câtuşi de puţin vinovat când a luat plicul fără timbru, expeditor sau adresa completă. Scrisorile la care expeditorul nu‑şi îndeplinise îndatoririle deveneau proprietatea sa. Era o practică pe care o aplicase fără excepţie în cei patruzeci şi trei de ani în care lucrase la sortarea corespondenţei.
Acasă avea multe cutii pline de scrisori rătăcite, câte una pentru fiecare an. Nimic nu‑i plăcea mai mult decât să pescuiască una, la nimereală, şi să cerceteze conţinutul care îi era destinat altcuiva. Acest plic anume era ceva ieşit din comun.
După cât de jerpelit era, drumul însuşi trebuie să fi fost o aventură. În plus, cineva îl desfăcuse deja, dar lăsase conţinutul înăuntru.
Anume pentru el.
Cu exact nouăzeci şi opt de minute mai devreme decât de obicei, Khaled Shawabkeh a ajuns acasă şi a încuiat uşa. Sărise peste ceaiul de după‑amiază, cu toate că‑şi luase cu el plăcinte cu harissa1, şi a alergat pe tot drumul de la autobuz până acasă. Acum îşi pierduse răsuflarea şi simţea cum transpiraţia îi îmbibă cămaşa de poliester strâmtă.
Cina putea să mai aştepte. Şi‑a turnat un pahar de vin din sticla ascunsă în spatele cărţilor din bibliotecă, s‑a aşezat în fotoliu, a aprins lampadarul vechi, a scos plicul şi a dat la iveală cu solemnitate scrisoarea.
„În sfârşit“, şi‑a zis, întinzând mâna după vin, într‑o binecuvântată necunoaştere a faptului că cheagul de sânge care se forma de ani întregi în piciorul lui stâng s‑a eliberat şi a urmat curgerea sângelui în sus, spre plămâni.
Cu toate că trecuse mai mult de un an de când unchiul Mariei murise de embolie, ea încă nu pusese piciorul în casa lui. Cei doi fraţi ai ei au atacat testamentul şi au făcut tot posibilul ca s‑o silească să refuze moştenirea. Până şi tatăl ei a încercat s‑o convingă, spunând că Khaled Shawabkeh îşi pierduse treptat minţile de‑a lungul anilor şi îşi lăsase casa în neorânduială. De asemenea, nu credea că femeile sunt în stare să se descurce cu proprietăţile.
Însă Maria s‑a ţinut tare şi acum, în sfârşit, a putut să bage cheia în broască şi să intre. În timpul negocierilor se înstrăinase de fraţi şi de părinţi. Casa avea să fie curăţată şi vândută, iar cu banii îşi putea permite să‑şi părăsească slujba de la atelierul de croitorie, să se mute la Amman şi să‑şi înceapă munca, la care visa de mult, la Comisia Naţională pentru Femei din Iordania.
N‑ar fi trebuit să fie posibil. Nu exista absolut nimic care să sugereze că scrisoarea ar ajunge vreodată la destinatar. Cu toate piedicile, probabilitatea era atât de mică, încât nu putea fi calculată.
Şi totuşi, exact aşa s‑a întâmplat.
La un an, patru luni şi şaisprezece zile de când scrisoarea fusese împinsă printr‑o crăpătură din camionul cu prizonieri şi luată pe sus de vânt în noaptea fără stele, a ajuns în mâinile Mariei Shawabkeh, şi după câteva ore, ea reuşise să strângă cea mai mare parte a informaţiilor care lipseau.
La trei nopţi după ce citise povestea îngrozitoare din scrisoare, a făcut câteva căutări pe internet, a pus un timbru pe plic, a scris adresa completă şi a lăsat‑o la cel mai apropiat oficiu poştal. Fără să aibă habar de consecinţe.
Aisha Shahin
Selmedalsvägen, nr. 40, etajul 6
129 37 Hägersten Suedia
STEFAN AHNHEM s-a născut în Helsingborg, Suedia, şi în prezent locuieşte în Stockholm. Timp de mulţi ani a fost scenarist şi a lucrat, printre altele, la adaptarea pentru televiziune a seriei „Kurt Wallander“ a lui Henning Mankell. De asemenea, este membru al comitetului director al Uniunii Scriitorilor din Suedia. A debutat cu romanul Victimă fără chip (Offer utan ansikte, 2014), care a câştigat Premiul pentru cel mai bun roman poliţist al anului în Suedia şi care face parte dintr-o serie ce îl are ca protagonist pe detectivul inspector Fabian Risk. Următoarele romane din serie sunt: Al nouălea mormânt (Den nionde graven, 2015), Minus optsprezece grade (Arton grader minus, 2016) şi Motiv X (2018). Cărţile lui Stefan Ahnhem au fost sau urmează să fie publicate în 27 de ţări.
Credit foto reprezentativă: Thron Ullberg
scrie un comentariu