elefant.ro

Alina Nelega a publicat recent, la Editura Polirom, un nou roman, „un nor în formă de cămilă”. Cartea apare la doi ani după „ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat”, care a primit premiul pentru proză al revistei Observator Cultural.


Una dintre calităţile scriiturii dumneavoastră mi se pare cursivitatea. Cu ajutorul ei, cititorul este foarte repede prins în acțiunea romanului și ținut captiv acolo, într-un ritm constant şi neafectat de monotonie. Cum reușiți? Recitiți textul cu voce tare? Sau asta vine ca o prelungire a dramaturgului din dumneavoastră, cel capabil să cuprindă simultan întreaga scena a personajelor sale?

Nu sunt foarte sigură că înțelegem același lucru prin „cursivitate” – de altfel, cuvintele acoperă adesea o plajă de sensuri stâncoase, ambivalente –, iar în acest caz, tocmai cursivitatea este obstacolul cu care mă lupt când scriu, în încercarea de a construi imagini abrupte, care să provoace lectura. Pentru mine, scriitura are un ritm care nu este decât rareori condus de armonie, mai degrabă înseamnă ruptură, alternare de planuri, joc. Dar un ritm există – și îl caut permanent. Nu scriu ușor, nu-mi sunt la îndemână sintagmele obișnuite, mă provoacă dificultatea de a găsi cuvintele potrivite. Când scriu, mă trezesc într-un vis, aruncată într-un labirint pe care nu știu cine, cum și de ce l-a generat – sunt acolo și mă străduiesc, fizic, să nu pierd firul care mă conduce, să nu uit că scopul meu nu este să mă rătăcesc pe culoarele ficțiunii, ci să caut ieșirea.

Da, citesc și recitesc textul cu voce tare – în gând. Repet trasee, înlocuiesc și tai foarte mult. Lapidaritatea – un atribut al cuvântului scenic, mi se pare importantă și în narațiune. Mă lupt cu balastul verbozității, trimez stufărișul ca să-mi croiesc drum și să nu mă ia valul în  jocul cu mărgele de sticlă, care poate foarte ușor să te hipnotizeze și să te ademenească tot mai adânc, în labirint. Cel mai adesea, încerc să-mi dau seama care sunt punctele unde te poți rătăci în discurs și, din această perspectivă, inteligibilitatea lui mi se pare importantă. Sunt conștientă că e nevoie de răbdare, atenție și încredere în autor, ca să te poți lăsa în voia firului călăuzitor – calități pe care le atribui, din start, potențialului cititor/cititoare. Cred că sunt mult mai puțin narcisistă decât majoritatea scriitorilor și, într-adevăr, poate reflexul de dramaturg mă conduce în strădania de a nu mă îndrăgosti de propriul text.

„ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat”, precedentul dumneavoastră roman, publicat tot la Editura Polirom în urmă cu doi ani, a câștigat un premiu important, cel de proză al revistei Observator Cultural. Va așteptați ca și „un nor în formă de cămilă” să aibă o receptare de genul acesta?

Sigur, mi-ar plăcea ca textul meu să fie gustat de cititori experți, așa cum sunt cei din juriile literare. În ce privește ierarhiile pe care le stabilesc premiile, dincolo de vizibilitatea pe care ți-o conferă, ele sunt ale momentului. Pe termen lung, nu premiile vorbesc, ci traseul textului. Nu scriu pentru premii, deși mă onorează și mă bucură – sunt însă, sper, destul de lucidă ca să recunosc că există valori importante, în afara lor.

Editura Polirom, 2021, nr. pagini: 232


Sunt convins că ați mai explicat deja acest lucru, însă consider necesar să spuneţi (din nou) de ce titlurile romanelor dumneavoastră încep cu literă mică. Este un mesaj în această alegere?

Da, am mai spus-o – dar o voi repeta până la extenuare: nu cred în mesaje. Nu scriu cu mesaj și nu încerc să transmit informații, ci să exprim o realitate, cel mai adesea interioară. Primul titlu la care vă referiți este un fragment – ca și romanul – un fragment din ceva… așa că n-avea rost să înceapă cu literă mare, iar al doilea este un citat. Titlurile cu literă mică înseamnă că există ceva înainte – și după. O promisiune și o provocare – cititorul va decide dacă o acceptă sau nu. Îmi place această ambiguitate.

Carmen Muşat a spus despre „un nor în formă de cămilă” că este „o tensionată înfruntare a orgoliilor, singurătăților și obsesiilor, în care fiecare dintre protagoniști încearcă să afle cine este cu adevărat”. Vă ajuta scrisul prozei să aflați cine sunteți cu adevărat? Altfel, este câte puțin din dumneavoastră în fiecare dintre personajele pe care le creaţi?

Cred că știu unde mă aflu și îmi accept natura, iar jocul de identitate este, pentru mine, un mod de autoreprezentare, pe care cu toții îl facem în cele mai importante, dar și în cele mai mărunte momente ale vieții –  ne definește în situație, în context. Pentru mine, și scrisul e un joc ale cărui reguli le stabilesc, dar care, odată declanșat, se autoexecută – și e miraculos, surprinzător. Aflu, într-adevăr, lucruri pe care le știam, dar nu le conștientizam: despre ceilalți, despre mine… dar e o spirală fără sfârșit, în care cele mai mici detalii determină efecte neașteptate, descoperiri și mici epifanii care mă îmbogățesc. Sper doar ca și cei/cele care mă citesc să se bucure de jocul meu. Să-l joace, în experiențe echivalente, împreună cu mine, să pătrundă zone umbrite pe care le avem cu toții în noi și unde nu vrei să intri singur.

Cui recomandați „un nor în formă de cămilă”? L-ați scris cu gândul la cineva sau ceva anume?

Când scriu, încerc să nu gândesc. Și iar, poate că dăm înțelesuri diferite verbului „a gândi”. Dacă aș face-o, în înțelesul pe care-l dau eu, acest lucru m-ar bloca. Nu anticipez, nu proiectez nimic în afara scrisului – ar însemna să las fricile să mă domine, n-aș mai putea fi liberă să exprim lumea pe care instinctul mi-o ordonează, într-o construcție subiectivă, care poate fi descoperită de cei care caută ceea ce caut și eu. Scriu pentru mine și pentru cei ca mine. Cum aș putea să știu câți dintre cei care populează această lume sunt frații și surorile mele? La modul ideal, toți. Iar în ce privește recomandările – nu-mi place nici să recomand. Respect libertatea celor care citesc, mi-i imaginez ca pe niște invitați la un ospăț – fiecare gustă ceea ce îi trezește curiozitatea, unii preferă certitudinea meniurilor pe care le cunosc, alții vor să încerce altceva. Important e să nu le dai indigestii intelectuale și să nu te superi dacă nu se ating de preparatele tale. Așa cum scriitorul este liber, și cititorul este liber, altfel nu ne întâlnim – iar întâlnirile sunt, de fapt, expresia libertății.   

Cum obișnuiți să scrieți? Aveți o rutină a scrisului, perioade în care scrieți cu program ori anumite tabieturi fără de care nu puteți lucra? E important să aflam și lucrul acesta, care ne alimentează plăcerea pentru cărțile scriitorilor preferați, mai ales că, așa cum am spus la început, am remarcat cursivitatea scriiturii, care, cred eu, trebuie să fie și rodul unei minți organizate, cu foarte puţine detalii neglijate.

V-aș invita, pe cei/cele care citiți acest interviu, să ieșim împreună din clișeele despre scriitorii care se macină la masă în singurătate, cu ochii obosiți și mintea epuizată, deși e o ipostază care poartă cu sine farmecul nostalgic al căutătorului de sens. De fapt, vă propun să ieșim din stereotipul  care atribuie scriitorului o greutate intelectuală aparte, care-l definește și îl situează deasupra vieții. Am văzut, în urmă cu câțiva ani, un spectacol magistral al lui Yuri Kordonski, singurul cu adevărat pe gustul meu, din toate înscenările cu Pescărușul lui Cehov. Trigorin (scriitorul pe care unii îl consideră un autoportret al lui Cehov), care era mereu tratat ca un personaj romantic, un solipsist imprevizibil și magnetic, refugiat romantic în ratarea pe care ceilalți o consideră împlinire, un bărbat seducător și elegant, un Don Juan intelectual, era reprezentat, în spectacolul de care vă vorbesc, cu totul altfel: un personaj dezgustător de teluric, un pietrar vitalist care se luptă cu instinctele și excesele și care n-are alt scop decât să epuizeze prezentul, un Caliban primitiv. Poezia acestei reprezentări și adevărul ei m-au entuziasmat. Acesta este cu adevărat scriitorul, dincolo de măștile lui. De ce vă spun toate acestea? Pentru că, în ce mă privește, nu cred în componenta intelectuală a scrisului de ficțiune. Nu cred că vreun artist adevărat lucrează cu mintea lucidă – și iar, poate, înțelegem lucruri diferite când vorbim de „minte”. Pentru mine, scrisul este un proces murdar, dezordonat, obsesiv, chinuitor de activ, nu se desfășoară în poziții fixe, la masă, unde mintea (!) lucrează impecabil și curat, iar intelectul  conduce mâna celui care scrie.

Dacă scrii, o faci tot timpul – mai mult sau mai puțin, mai bine sau mai puțin împlinit – așa cum o spunea în celebrul său eseu, Barthes. Pentru mine, a scrie înseamnă a ciopli piatra, a înălța construcții, a defrișa, a iriga și a cultiva pământul. Poate de aceea nu scriu la masă, îmi pun laptopul oriunde și scriu mai mult din mers. Îmi vine greu să șed – iar dacă șed o vreme, mă ridic, mă plimb, dau din mâini, vorbesc. Manualitatea artizanală a literelor desenate pe suport de hârtie mă distrage, îmi plac caracterele egale și neutre ale fonturilor din Word, mi se par eliberatoare. Flexibilitatea redactării îmi dă flux și certitudinea că nimic din ce scriu nu e definitiv; asta mă liniștește, îmi dă libertatea de a schimba mereu. Am văzut cândva o pagină din manuscrisul lui Bulgakov, Maestrul și Margareta. Era, desigur, în rusește, cu chirilice, o limbă și un alfabet necunoscute mie. O foaie îngălbenită, plină de ștersături, desene colorate și adnotări mărunte, care emana o energie covârșitoare, asemenea unei fresce renascentiste. O hartă. Exista în sine, ca obiect (de colecție), ca dovadă și mărturie a efortului. Un palimpsest pe care să-l contempli, un artefact al mirării. Dacă nu înțelegeam nimic (cu mintea!), eram fascinată de efortul pietrarului de a da formă și a șlefui – ceea ce, în sine, era miraculos.

Cred că am vorbit mai mult despre procesul dinaintea materializării textului – e adevărat că, atunci când fluxul se concretizează, scriu ore în șir și mă străduiesc să îmi impun un ritm care să nu mă epuizeze. El este, nu întâmplător pentru mine, ritmul repetițiilor din teatru. Adică dimineața, 4-6 ore, apoi după-amiaza, de pe la 5-6, până pe la 9-10. Dacă uit că trebuie să mă opresc, lucrez și noaptea, dar îmi ies din ritm, diminețile sunt pierdute – iar dimineața este, tot ca în teatru, pentru mine, un timp al limpezirii. Am un flux mai bun seara, dar construiesc mai bine dimineața.

Am nevoie de spațiul meu, dar am mai multe spații unde pot să mă refugiez. Am o căsuță veche pe Valea Mureșului, unde fac foc cu lemne și ies să mă plimb prin pădure sau, vara, să cosesc iarba, să-mi obosesc trupul uneori amorțit de statul în aceeași poziție, care nu e la masă, cum spuneam, ci în general în fotoliu, căci poziția predilectă a scrisului pentru mine este încordată, pe genunchi. Balzac scria noaptea, cu mii de cafele, în picioare, la secretaire-ul lui faimos, unii scriu în bistrouri sau cafenele, netulburați sau chiar protejați de zăngănitul tacâmurilor și zgomotul vocilor chelnerilor și clienților din jur. Există un metabolism al fiecărui scriitor, dictat de nevoia de a te simți safe. Camera doar a ei, așa cum o spunea Virginia Woolf, este importantă – dar este acolo unde ți-o faci.

Editura Polirom, 2019, nr. pagini: 384

Puteţi cumpăra cărţile Alinei Nelega de la:

elefant.ro

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here