libris.ro

Cum am descoperit „sindromul Stavroghin”

Acum mulţi ani în urmă, pe când mă exersam într-o vremelnică gloriolă de televizionistă, am avut o discuţie de-a dreptul pasionantă (din punctul meu de vedere, se înţelege, căci altcineva nu cred să fi gustat-o prea mult) cu un foarte cunoscut istoric. Ne-am conversat – spre disperarea producătoarei, o venerabilă femeie de televiziune care m-a bolborosit ulterior zile în şir fiindcă fusesem toantă şi deviasem discuţia pe coclauri – despre o maladie misterioasă. Atunci nu ştiusem cum să-i zic, dar iată, o pot numi abia acum, în titlul unui roman: „sindromul Stavroghin”. Acest personaj din „Demonii” lui Dostoievski mă obseda încă din adolescenţă, când am citit romanul pentru prima oară. De atunci, l-am tot recitit periodic, sperând că voi reuşi să desluşesc blestemul genialului păcătos  Stavroghin, omul pe care Piotr Verhovenski voia să-l facă lider charismatic de ocazie peste preconizata revoluţie anarhistă. Stavroghin cel măcinat de propria luptă interioară, incapabil să se decidă între extazul binelui extrem şi hăul înspăimântător al răului satanic, chinuit de imposibilitatea unui echilibru între cele două faţete ale umanităţii sale. Şi care, previzibil cumva, la sfîrşitul cărţii se sinucide. Lecturile repetate din Demonii nu m-au ajutat câtuşi de puţin să înţeleg motivul real al sinuciderii lui Stavroghin. Să fi fost neputinţa de a răzbi pe calea binelui? Sau frica de a-şi înfrunta propria pocăinţă? Sau, mai degrabă, aşa cum te lasă să crezi dialogul final cu călugărul Tihon, disperarea că pocăinţa lui ar putea naşte doar un imens hohot de râs?

Editura Humanitas, colecţia
821.135.1 – Scriitori români contemporani, 2019, nr. pagini: 196

Această ultimă ipoteză, tulburătoare, m-a trimis pentru multă vreme într-o perplexitate fără margini. Cum adică, pocăinţa să nască hohote de râs? Dacă îngemănarea, într-una şi aceeaşi fiinţă, a  instinctului de a face binele cu acela de a comite la fel de firesc răul e ceva ce ține de natura umană, lipsa de respect faţă de suferinţă sau faţă de pocăinţa sinceră a celui care a cauzat suferinţa îmi pare imposibil de încadrat în vreo categorie a umanului. Practica răului pur, a răului absolut te scoate din umanitate. Lipsa totală de „organ” al compasiunii face parte, în fond, din aceeași categorie a practicii răului pur.

Nu-mi dau seama dacă a fost o coincidenţă – sau poate un semn divin trimis de undeva necredincioasei care sunt – dar aproape imediat după discuţia despre Stavroghin, mai exact în vara lui 2011, mi s-a întâmplat să trec printr-o experienţă care m-a zguduit în mod neaşteptat. Am traversat-o pur şi simplu vizionând un filmuleț care încă mai poate fi găsit pe internet. A propos de soartă şi de ciudăţeniile cu care ne răsfaţă ea, realizatoarea acestuia, Camelia Moise, mi-a devenit peste ani colaboratoare de ocazie, iar mai apoi prietenă. Că aşa e viaţa, împănată cu semne.

Cu o săptămână înainte de difuzare, documentarul a fost „publicitat” cu un trailer care îmi dădea fiori la fiecare reluare. Deşi, ca atitudine personală, fug cât pot, pe unde pot, instinctiv-animalic, de tot ceea ce înseamnă violenţă sau poveste despre violenţă – în fond, răul îţi iese oricum în cale, aşa că la ce bun să-l cauţi cu lumânarea – de data asta mi-am zis că nu se poate, trebuie să văd acest documentar care se anunţa tulburător de dostoievskian. Şi care părea să răspundă la o exigenţă tipic românească: aveam şi noi Stavroghin-ul nostru.

M-am aşezat, aşadar, în faţa televizorului cu pumnii încleştaţi şi multe ţigări alături, pregătită să traversez un iad de imagini, cuvinte şi muzici rău prevestitoare. Şi l-am traversat. Râzând. Nu ştiu cât era râsul meu, dar chiar am râs la vederea acelui bătrânel sfătos, convertit la o formă de creştinism primitiv, aşa cum îl înţelegea el şi care îşi povestea ororile îmbrăcat fercheş într-o uniformă strălucitoare de miliţian, mai potrivită pentru o paradă militară decât pentru un documentar despre mizeria absolută a fiinţei umane. Am râs şi la dialogul telefonic dintre el şi un fost coleg, tot pensionar, în cursul căruia colegul îl întreba cu patos: „Da’ de ce să vă dau eu vouă mură în gură? [confesiunea, adică] Eu ce câştig?” Am râs ascultând discursul de lemn al torţionarului pocăit, care probabil nu avea alte cuvinte în care să-şi exprime pocăinţa decât acelea, puţine şi betege, pe care le învăţase exercitându-şi fascinanta meserie. Am râs pentru că, observându-i ochii, am remarcat acolo un licăr de mândrie, ceva care părea să spună: „uitaţi, eu regret, eu am remușcări, deci sunt un om demn de stimă, la urma urmei, un om mai bun decât voi, care staţi pe canapea, fumaţi ţigară de la ţigară, vă uitaţi la mine şi credeţi că e ceva ce sună teribil de fals în ceea ce vă spun.” Probabil singurul moment în care nu am râs a fost atunci când una dintre fostele sale victime, invitată să comenteze, admite deschis că nu-l poate ierta. A fost de altfel şi singurul moment în care nu m-am considerat spectatoare la o comedie. Pentru că, am simţit-o limpede, nici eu n-aş fi putut ierta un om după o asemenea confesiune, chit că era, totuşi, o confesiune.

După film, am căutat, tot pe internet, informaţii despre pocăitul personaj principal. Am găsit nişte fragmente din cele trei cărţi pe care şi le-a lansat „torţionarul” devenit între timp scriitor (până la urmă erau 3 + 1, le-am cumpărat pe toate, ba chiar le-am şi citit, pesemne venise timpul să-mi descopăr și eu potențialul de masochistă). Şi – cum altfel? – multe cronici şi articole entuziaste despre cum aveam şi noi Stavroghinul nostru. Şi informaţii despre cum şi-a lansat el cărţile într-un fel de turneu naţional care îşi propunea nici mai mult nici mai puţin decât să-i educe întru democraţie pe agenţii şi gardienii patriei. Mi s-a părut foarte tare. Deja înţelegeam într-o nouă lumină sensul întrebării colegului: „Da’ eu ce câştig din asta?” Chiar aşa, ce mai poţi câştiga dacă te pocăieşti în umbra unui star al pocăinţei? La naiba cu pariul lui Pascal!

Cică „dacă omul acela nu te poate ierta, nici Dumnezeu nu-l va ierta pe el”. Se poate, nu ştiu, nu mă număr printre cei care au fir roşu cu Dumnezeu. Şi nici măcar dintre cei convinşi că El există în vreo formă pe care ne-o putem imagina noi.

Cu ocazia documentării am râs din nou, pentru că am citit un fragment de carte în care autorul povesteşte cum a început să-i reînvie simţul moral atunci când un deţinut i-a zis că el nu e, totuşi, ca „ăilalţi” gardieni. Şi, cică, prin aerul din biroul cu pricina plutea ceva, aşa, ca nişte petale de trandafiri.

Am închis televizorul şi calculatorul măcinată de un sentiment de vinovăţie. Vinovăţia de a fi râs la confesiunea unui torționar pocăit. Ce om meschin trebuie că sunt, mi-am zis, un om rău, incapabil să înţeleagă pocăinţa, lipsit de graţie divină, care empatizează, iată, cu acela incapabil să ierte. Un om din gloata care l-a împins pe Stavroghin la sinucidere. Şi m-am tot gândit, cu omenească înfricoşare, la râsul meu.  Mi-a luat ceva timp ca să-i găsesc o explicaţie cât de cât plauzibilă, o rădăcină rațională, nu doar o scuză ieftină pentru eventuala superficialitate a subsemnatei. Partea bună e că – aşa cred, cel puţin – experiența asta neașteptat de personală m-a ajutat să-l înțeleg în sfârșit pe „adevăratul” Stavroghin, personajul dostoievskian.

De fapt, mi-am dat seama în cele din urmă, eu asistasem la o încercare de „estetizare” a răului. Nu e neapărat ceva ieşit din comun. Presupun că orice om chinuit de remuşcări, conştient că e doar imaginea decăzută a propriei umanităţi pierdute încearcă să găsească paliative pentru a-şi face mai suportabilă condiţia. În ochii altora, dar mai ales în ochii lui. A-ţi estetiza pocăinţa prin transferarea ei în registrul discursiv e cea mai simplă formă de a o face mai suportabilă. E o activare oarecum normală a instinctului de conservare. Dar are dreptul un om care şi-a făcut o profesie din a explora limitele instinctului de conservare la semenii lui să încerce să-şi uşureze pocăinţa? Are dreptul să substituie iadul real pe care l-a construit – sau păzit – pentru alţii cu literatura ieftină a „petalelor de trandafir” în care îşi înfăşoară propria suferinţă? Şi, în fond, cât de în serios poate fi luat cel care îşi estetizează pocăinţa? Remuşcarea e o suferinţă cumplită, asta o cam ştim cu toţii din experienţă. De aceea tindem, în mod natural, să ne uşurăm cumva condiţia suferindă. E foarte greu, însă, să admiţi în acest caz particular, posibilitatea vreunei substituţii estetice. Dacă ai practicat răul până la un punct, întoarcerea la bine nu poate să fie altceva decât parcurgerea în sens invers a aceluiaşi drum demonic. Nu te poţi mântui pe căi lăturalnice. A căuta drumuri lăturalnice pentru mântuire e o laşitate la fel de mare ca aceea de a refuza să te pocăieşti.

Acum cred că ştiu ce l-a înspăimântat pe Stavroghin: nu neputinţa lumii de a empatiza cu remuşcarea lui, ci propria neputinţă de a traversa deşertul mântuirii. Fiindcă răul autentic nu se poate converti în emoţie estetică, nici atunci când îl exerciţi asupra altora, nici atunci când încerci să te scuturi de amintirea lui. Dacă aş fi torţionar pocăit în căutarea mântuirii, aş fugi mai ales din calea celor dispuşi să mă ierte prea uşor şi m-aş ascunde mai ales de aceia care mă aplaudă pentru curajul meu. Poate că m-aş îmbolnăvi de sindromul Stavroghin şi poate aş încerca să-mi adăpostesc frica sub fustele vreunui Dumnezeu, real sau imaginar. Poate că, în cele din urmă, n-aş reuşi să mă ascund de frica mea. Dar în niciun caz n-aş face literatură.

Ce bine, totuşi, că nu sunt altceva decât un om obişnuit, vizitat de demoni fără mari pretenţii, dintre care cel mai insistent e demonul maliţiei. Povestea de acum, povestea „milițianului pocăit” Septimiu Făcăleanu, i-o datorez, la urma urmei, tot lui, tovarăşul meu de-o viaţă, jucăuşul, băgăciosul şi veşnic căutătorul de noduri în papură demon al maliţiei.


Alina Pavelescu (n. 1972) e de profesie istoric și arhivist. A absolvit Facultatea de Istorie a Universității din București și are un doctorat în științe politice obținut în anul 2009 la Institut d’Etudes Politiques din Paris. A debutat în literatură în 2016, cu romanul Moștenirea babei Stoltz, publicat la editura Herg Benet.

Proză scurtă publicată în reviste literare: Jeni, în Viața Românească, iunie 2017; Povestea fetiței celei proaste, în Actualitatea Literară, anul IX, nr. 78, februarie 2018.

Alte titluri publicate recent:

Alina Pavelescu, editor, Martha Bibescu și vocile Europei, Editura Corint, 2017, volum premiat la Târgul de carte LIBREX, Iași, 10-14 mai 2017

Anna Lahovary, Nebiruita flacără a vieții, Humanitas, 2018, traducere din franceză, note și studiu introductiv de Alina Pavelescu


Cartea „Sindromul Stavroghin” este disponibilă pe libris.ro.

elefant.ro

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here