libris.ro

N-am de gând să mă apuc să înșir aici cine e Alina Pavelescu și ce face. Cine n-o știe, o poate căuta pe internet, are ce găsi acolo. Ce vreau însă să spun este că am cunoscut-o pe Alina acum câțiva ani, în treacăt, ce-i drept, la un eveniment literar și, deși n-am schimbat decât câteva vorbe, mi-am dat seama că are ceva ce mulți nu au, oricât s-ar strădui: Stil. Cine nu știe despre ce-i vorba, să citească Style de Charles Bukowski. Nu-i va folosi prea mult, dar măcar va citi niște poezie bună.

Alina, te rog să mă ierți, dar nu mă pot abține: ești o tipă care trăiește în trecut?

Nu neapărat în trecut, dar mărturisesc, iată: sunt o tipă care obișnuiește să evadeze des în lumi paralele, născute spontan în mintea ei. Nu fiindcă vreau, ci fiindcă nu mă pot abține. Am încercat să îmi reprim aceste derapaje din realitate, să îmi cultiv exclusiv latura pragmatică, dar nu-mi iese decât până la un punct. Mai devreme sau mai târziu, realitatea mă dezamăgește sau mă obosește și mă trezesc evadând din nou. În orice caz, cele mai apăsătoare și mai neplăcute perioade din viața mea sunt acelea în care realitatea mă invadează prin toți porii – uite, cum e acum – și simt că în mintea mea s-a închis poarta către lumea paralelă. Atunci am musai nevoie de un efort ca să o redeschid, e vital pentru rezistența mea psihică să am unde fugi.

Probabil nu sunt un om foarte viteaz, deși să știi că e nevoie de ceva curaj și ca să fugi din realitate. Uite, ca să te amuz și ca să înțelegi ce poți pierde dacă ești „evazionist” ca mine, o să îți povestesc cum am ratat, în studenție, o carieră la Radio România fiindcă m-am decuplat de la prezent într-un moment nepotrivit.

Fusesem „recrutată” de Mariana Conovici, cea care a inițiat la începutul anilor 90 arhiva orală a Radioului, să fac parte din proiectul ei. Se întâmpla prin 92-93, căuta studenți care ar fi dorit să lucreze cu ea și să învețe în paralel meseria de jurnalist de radio. Era pasionant ce făcea și foarte tentant pentru un student la istorie, așa că m-am bucurat când mi-a propus. În mod excepțional și pentru scurtă vreme, era și o perioadă fastă pentru studenții și absolvenții de științe umane. Se căutau jurnaliști, cercetători pentru institutele de cercetare, universitățile aveau nevoie de oameni noi, așa că era ușor să îți găsești un job și, oricât ar fi funcționat sfânta pilă, mai rămânea loc și pentru cei fără pile, dacă erau bine pregătiți și dornici de treabă. Era un fel de rai față de cum stau lucrurile azi. Doar că trebuia, și atunci, să fii dispus să înghiți niște mizerii de la cei „vechi”, iar pe mine nu mă avertizase nimeni de asta.

Eram foarte entuziastă și idealistă, complet lipsită de pile, dar convinsă că vechile mentalități se duseseră deja naibii sau, oricum, erau pe moarte. Acum îmi vine să râd la ideea că atunci chiar puteam să cred așa ceva. 

Ei, și mă prezintă Mariana Conovici unuia dintre șefii ei de la Radio, un domn cu chelie, pulovăr în carouri (asta era atunci marca oamenilor importanți) și foarte locvace, genul dispus să servească predici arogante primului venit. Eu îi fusesem înfățișată, firește, drept o tânără de viitor, dar asta nu-l convinsese sau, dimpotrivă, îl făcuse și mai circumspect. Îmi amintesc că era primăvară, aprilie, cred, era o zi frumoasă, însorită, pe fereastra biroului lui se vedeau pomii înfloriți și se auzea zgomotul vieții din stradă, pe scurt, era o atmosferă care nu te predispunea câtuși de puțin la discuții despre cât de necopt ești tu, tânărul și despre cum, oricât de pregătit te-ai crede, până la urmă vei constata că tot ăia bătrâni sunt baza societății etc. etc. Așa că, în vreme ce domnul vorbea, privindu-mă cu mefiență, ca pe o muscă intrată fraudulos în biroul său, eu nici nu mi-am dat seama când am decolat din prezentul acelui birou. Nu știu câte minute am absentat, nici la ce m-am gândit precis în momentele alea, îmi amintesc doar că aveam o stare de spirit foarte marcată de primăvara de afară. Când m-am întors din călătorie, domnul își terminase de ceva vreme speech-ul. Mi-am dat seama de asta după cum îmi făcea intrigat cu mâna prin fața ochilor strigând: „Heiiii! Mă auzi?” Și îmi mai amintesc și ce i-am răspuns, zâmbindu-i senin: „Cred că da, până la un punct.” 

Cam așa s-a terminat cariera mea de „radiofonistă”, cu acel domn chelios al cărui nume nici măcar nu l-am reținut, dar pe care, cred, am reușit să-l prăbușesc de pe culmile aroganței în abisul nedumeririi. Nici măcar nu am regretat atunci, aveam încă un instinct de supraviețuire foarte sănătos. Asta dacă admiți că a supraviețui înseamnă a putea visa indiferent de miză și de circumstanțe.

Avem următorul scenariu: chinezii sau americanii descoperă vaccinul împotriva nemernicului de coronavirus, lumea scapă de micul viclean, apoi, peste câteva luni, nouăzeci la sută dintre cei vaccinați se transformă în zombi. Tu, firește, scapi de zombificare. Ești închisă-n casă, soțul tău e dispărut în misiune, proviziile sunt pe sfârșite, ai și pisica pe cap, ce faci în situația asta? Ce naiba te faci?

Adică de ce tocmai eu scap de zombificare și de ce nici măcar nu sunt eu aceea care dispare în misiune? Mă cam discriminezi. 🙂 Dincolo de glumă, îmi place să mă imaginez într-o astfel de situație, e ceva mai amuzantă decât realitatea de azi, altminteri aproape la fel de complicată.

Primul lucru care îmi vine în minte e că la început îmi va fi foarte frică. Al doilea, că nu atât foamea proprie mă va scoate din frică și mă va trimite la acțiune, cât grija pentru pisică și, deloc neglijabil, faptul că mă voi fi plictisit să îmi fie frică. De ce nu, poate că și pisica din scenariu va fi una dintre acele pisici paranormale, care pot interacționa cu zombi și îi pot deturna, măcar pentru scurt timp, de la tendințele lor de distrugere. Asta ar face din ea un personaj principal și un aliat prețios. (Apropo, am văzut mai demult un film cu Brad Pitt, se cheamă „Ziua Z: Apocalipsa” și seamănă puțin cu scenariul tău: un tip, mare șmecher la ONU, se luptă din greu să salveze lumea de o pandemie care îi transformă pe oameni în zombi; doar că el își lasă familia la adăpost, iar în film nu apare nicio pisică. Deci pisica poate fi elementul nostru de originalitate)

Înțeleg că zombi despre care zici tu nu mă atacă decât dacă se prind că nu sunt ca ei. Ei bine, sunt sigură că până și cel mai fioros zombi are naivitățile și slăbiciunile lui, deci poate fi, măcar pentru o vreme, păcălit că ești la fel ca el, că ați putea fi prieteni. Da, cred că asta aș face, ceea ce Czeslaw Milosz a consacrat sub numele de ketman. El se referea la abilitatea pe care și-o dezvoltaseră în timp cetățenii regimului comunist de a spune altceva decât gândesc, de a-și ține gândurile pentru ei și de a zice/face ceea ce regimul le cerea să zică și să facă, pe scurt, abilitatea de a mima că nu observi nimic în neregulă la lumea din jur. Așa aș face și eu, aș încerca să îi păcălesc pe zombi că sunt ca ei ca să pot supraviețui printre ei. Între timp aș avea grijă să nu atenteze nimeni la integritatea pisicii mele și aș încerca să aflu unde mi-a dispărut soțul. Iar la finalul fericit, după o acțiune de mare forță și inteligență, l-aș regăsi și l-aș aduce acasă.

Dacă îți place, putem elabora chiar mai mult la scenariul ăsta, cu detalii de decor, personaje secundare, eventual cu cel puțin un personaj zombi reîntors cumva la umanitate, căci – așa ne place să credem – umanitatea nu poate fi complet extirpată din om, cu dramele psihologice aferente, întorsături neașteptate de situație și, neapărat, la final, bătaia cu zombi iremediabil răi și urmărirea spectaculoasă. Între timp, va trebui să învăț să pilotez un elicopter sau măcar să fac acrobații fiindcă, nu-i așa?, toate filmele de acțiune se termină cu o scenă în care personajul principal face acrobații dintr-un elicopter.

Sper să nu te fi supărat că ți-am stricat bunătate de scenariu cu un happy-end. Și, apropo, unde naiba o fi Brad Pitt când are lumea nevoie de el?


Alina Pavelescu, încadrată de Radu Paraschivescu şi Andreea Răsuceanu, cu prilejul lansării romanului Sindromul Stavroghin (Credit foto: Luna Popescu/Facebook)

Nici vorbă să te discriminez, dimpotrivă – mă gândeam că pari o persoană rezistentă la zombificare. În regulă, pentru că insiști atât cu Brad Pitt, unul dintre actorii mei preferați, am decis să-i ofer un rol în filmul care nu va fi făcut după scenariul de mai sus. Va fi un zombi care te va alerga tot filmul, fie să te ia de nevastă (e știut că pentru un zombi nu are importanță dacă femeia e măritată sau nu, e bună oricum), fie să te mănânce, fie ambele. L-ai vrut pe Brad Pitt, poftim Brad Pitt! 🙂

Bun, și acum o poveste.

Ciuma se ducea în drum spre Damasc, când întâlni, în deșert, caravana unui mare conducător.

– Unde te grăbești așa? întrebă conducătorul caravanei.

– La Damasc, am intenția să iau 1 000 de vieți.

La întoarcerea dinspre Damasc, ciuma se întâlni din nou cu caravana.
Conducătorul caravanei spuse:

– Ai luat 50 000 de vieți și nu 1 000, așa cum ai spus!

– Nu, răspunse ciuma, am luat numai 1 000. Frica a luat restul…

E culeasă de pe Facebook, în caz că te întrebai. Frică, frică, frică… E un cuvânt la modă. Cum interpretezi povestea asta cu frica?

Nu cred că am ce interpreta, pot doar să repet și eu ceea ce e deja un loc comun: frica face parte din natura noastră, așa cum moartea face parte din viața noastră. Și, în general, frica e irațională, e unul dintre mecanismele noastre primare care se activează atunci când simțim că ne este amenințată supraviețuirea. Întreaga istorie a omului – sau aproape întreaga istorie a omului – e un efort de raționalizare a instinctelor sale animale, așadar și a fricii. Din păcate, până acum n-am câștigat războiul, dar au fost câteva bătălii serioase pe care le-am câștigat. Poate că, apropo de bănuiala ta de la început, singurul fel în care m-a marcat formația mea de istoric e că încă îmi păstrez speranța în ideea de progres al societății omenești, chiar dacă această idee e considerată acum desuetă și adeseori disprețuită ca o formă de înțepenire în trecut. Da, poate că, din punctul ăsta de vedere, chiar trăiesc în trecut și tu m-ai mirosit bine încă de la început. 🙂

Oricum, tocmai pentru că frica ne domină în cea mai mare parte a vieții noastre de oameni, prima condiție ca s-o învingem este să o recunoaștem, să îi recunoaștem locul în viața și în mintea omului. Nu e rușine să îți fie frică și nici măcar să fii învins de frică. Dar, dincolo de un anumit prag, frica – la fel ca fuga – nu mai e sănătoasă, pur și simplu excesul de frică te poate încurca la supraviețuire. Uite, ca pe acei 49 000 despre care vorbește Ciuma în parabola de pe Facebook. Nu există rețetă ca să îți domini frica, doar rațiunea ta, care îți spune că, dacă vrei să supraviețuiești, va trebui la un moment dat să îți învingi frica pentru a putea după aceea să învingi și ceea ce îți inspiră frică.

Și un rând din Jurnalul fericirii, care m-a șocat pe mine în tinerețe fiindcă inițial n-am înțeles ce voia să spună: „Dacă ți-e foarte frică de ceva, cel mai bun mod de a-ți învinge frica este să faci cât mai repede lucrul de care ți-e frică” (citez din memorie) Da, asta e lupta omului cu frica lui, un parcurs inițiatic. Nu-i garantează nimeni și nimic victoria. Dar nici că va fi învins nu e sigur, ceea ce deja înseamnă foarte mult. Totul e să se ridice și să treacă la acțiune.

Spuneai într-un interviu că „cel puțin teoretic, istoricul nu își poate permite să fie subiectiv”. La treaba cu subiectivitatea ne pricepem toți, unii suntem chiar maeștri, cum rămâne, însă, cu obiectivitatea? Există așa ceva?

Nu prea există, n-are cum. Dar există exercițiul îndoielii, inclusiv al îndoielii de sine. În facultățile de științe sociale, studenții învață tot felul de „rețete de obiectivare”, dar, din câte știu eu, nici una nu exclude 100% diferitele nuanțe ale subiectivității. Până la urmă trebuie să te împaci cu situația asta, aparent paradoxală, că obiectivitatea e suma subiectivităților. Bine, dincolo de faptul că exercițiul critic (și autocritic) e indispensabil oricărei ființe sociale, eu nici nu înțeleg, să-ți spun drept, de ce ar trebui să facem din obiectivitate un fetiș. De la fetișul obiectivității până la dictatura certitudinilor nu e decât un pas mic, pe care cei mai mulți obsedați de obiectivitate îl și fac. Panoplia dictatorilor e plină de indivizi ferm convinși de „obiectivitatea” lor. În schimb, cei care își admit subiectivitatea – și care au și puțină logică, firește – nu pot face abstracție de existența altor subiectivități, la fel de legitime ca a lor, la urma urmei. Ca să parafrazez un gânditor detestat (și nu foarte permeabil la subiectivitate), „libertatea e subiectivitatea înțeleasă”. Așa că nu văd de ce am demoniza acea subiectivitate care înțelege că nu e în posesia certitudinii, dimpotrivă, ne e chiar benefică. Mă rog, din nefericire, cele mai multe subiectivități sunt foarte sigure de obiectivitatea lor, iar asta le face toxice sau, în anumite contexte, chiar periculoase pentru restul lumii. Ai dreptate, la subiectivitate ne pricepem toți, la îndoiala de sine, doar foarte, foarte puțini, iar pe aceia, societatea îi privește adeseori ca pe niște suspecți.

Ai nevoie de o stare anume înainte să te apuci de scris? Ceva tabieturi – ucizi o babă, te dai de trei ori peste cap, cânți Stairway to Heaven de-a-ndoaselea?

Să le iau pe rând: 1. Exclus să ucid vreo babă sau pe oricine altcineva. Deși nu sunt cine știe ce ființă religioasă, nu pot să ucid nici măcar în gând când mă enervez foarte tare. În schimb, înjur. Pe babe, însă, nu, că ele îmi plac. 2. Iar exclus. Am dintotdeauna o condiție fizică lamentabilă și mi-ar fi imposibil să mă dau peste cap măcar o dată, darămite de trei ori. 3. Exclus și asta sau hai, parțial posibil cu un app de karaoke, da’ la ce bun, că nu m-ajută vocea. Mai mult m-aș demobiliza ascultându-mă.

Drept pentru care singurul meu ritual de scris e să îmi fac liniște în cap. Și cum asta e o stare relativ greu de atins, de cele mai multe ori încerc să o stimulez prin giugiuleala cu o pisică. Oricum, pisicile cred că au un radar special care le anunță când bipezii lor vor să se apuce de scris. E destul să îmi treacă prin cap o idee sau să simt o minusculă adiere de inspirație și, ca la un semn, de oriunde s-ar afla, îmi și sare în brațe o pisică dornică de mângâieri. Într-un fel, pot spune că m-au condiționat: când mă gândesc la ceea ce aș vrea să scriu, o fac cu o mâță în brațe, iar când trec efectiv la scris, îmi caut cuvintele în pauza de dat pisica jos de pe tastatură.

O condiție esențială pentru un artist, cred eu, este să își păstreze în viață copilul din el. Copilul din tine cum o duce? Ce ajunge să sufoce copilul dintr-un om?

Eu cred că nu doar pentru un artist, ci pentru om, în general. Dar soarta copilului din om e tare grea, singurul mod de a-l ține în viață e, cum îți spuneam, să evadezi periodic din realitatea imediată. Și să o faci fără să te jenezi de condiția ta. Copilul din mine și-a dorit multă vreme să ajungă om mare, crezând că a fi om mare înseamnă să poți schimba lumea urâtă din jur, să o faci mai frumoasă. Abia târziu și după multe șuturi în fund, care n-au însemnat întotdeauna un pas înainte, s-a prins că nu, nici oamenii mari nu pot remodela lumea după cum le-ar plăcea lor să fie. Ăsta a fost, de fapt, testul de maturitate al copilului din mine: când a înțeles că nu e mare scofală să fii adult. Un test pe care l-a dat târziu și l-a luat și mai târziu. Dar, de atunci încolo, copilul din mine trăiește împăcat cu adultul din mine, nu se mai învinovățește că n-a reușit niciodată să ajungă complet adult și nici adultul nu-i mai poartă sâmbetele pentru propriile-i eșecuri. Și, în sfârșit, niciunul dintre ei nu-și mai dorește să scape de celălalt. Nu știu cum stau cu sănătatea copiii din alți oameni, dar, dacă li se întâmplă și lor să se simtă vinovați că nu reușesc să crească destul, atunci pot să-i liniștesc, nu e nicio brânză să te faci mare. Ba încă, lumea pare mai suportabilă dacă îți păstrezi în viață copilul interior. Doar dacă ții morțiș să-l obligi să crească, atunci poate chiar vei reuși să îl sufoci și îți va fi și mai greu fără el decât îți era cu el. Noroc că ăla micu’ e încăpățânat, nu se lasă niciodată sufocat de tot, nici măcar în cei mai serioși, obtuzi și plini de platitudine oameni pe care îi știu. Vrem – nu vrem, fiecare dintre noi își poartă în spinare copilul interior, mai mult sau mai puțin fericit. 


Cărţile Alinei Pavelescu pot fi cumpărate de la:

libris.ro

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here