Romanul lui Allex Truşcă, „I put a spell on you”, publicat la Editura Litera, este – aşa cum a povestit Pavel Nedelcu pe citestema.ro – despre „căutarea în interior, care, deşi ne umple de frică, este necesară pentru a ne depăși condiția și a păși pe calea spre echilibru și împăcare”. Despre cum a apărut această carte şi despre omul din spatele scriitorului Allex Truşcă, în acest interviu menit să vă apropie măcar cu un pas de un roman de azi bun.
În romanul tău, „I put a spell on you”, ai valorificat foarte frumos motivul oglinzii (cu toate submotivele sale – granița dintre iluzoriu și fantastic, trecerea dintr-o lume în alta, autocunoașterea, transformarea). Ce te-a inspirat în alegerea acestuia? Cum a crescut povestea din romanul tău? Ai simțit, uneori, că personajele îți scapă de sub control și fac (și) ce vor ele?
Am fost fascinat de mic de oglinzi, de însemnătatea și poveștile din jurul lor. Uite, mi-am amintit de un eveniment trist din copilărie, un deces în familie și am fost surprins atunci să văd că părinții mei au acoperit atunci toate oglinzile, televizorul și alte lucruri cu suprafețe reflectorizante. Evident, am vrut să aflu motivul, și apoi ridicam pe furiș câte un colț, așteptând să văd dacă-i așa cum ziceau ei. Mult timp mi-a stăruit acest gând și, când l-am uitat, câteva filme de groază sau fantastice mi l-au readus în memorie. Uneori mi-e frică să privesc noaptea în oglindă (am și o proză scurtă publicată, „Eu, cel din oglindă”, un pact cu Diavolul care apare sub forma reflexiei protagonistului), recunosc. Poate mă tem să mă văd pe mine punându-mi întrebări ca în interviul din roman, poate mă tem că e cineva care mă privește dintr-un colț, sau poate mă mint cum o fac cele din magazinele din mall, subjugate de spiritul consumerismului. Și da, cred că oglinzile sunt o poartă între lumi, câteodată le pipăi sperând să găsesc poarta spre vreo Narnie. Sunt sigur că într-o zi o voi găsi. 🙂
Cât despre roman, circula într-o vreme pe internet un soi de banc: Mă mai iubeşti? Nu mi-ai mai spus-o de mult. Păi ți-am spus demult, te anunț dacă se schimbă ceva. Povestea din I put a spell on you… s-a vrut a fi o lecție despre autocunoaștere și conștientizare, un mod de a ne opri din rutina zilnică și de a ne pune întrebări. Personal, mi se pare că luăm totul de-a gata, presupunem că oamenii, gândurile și sentimentele lor sunt un soi de bibelou, îl punem pe un raft și rămâne acolo, neschimbat. Dacă ne-am opri puțin să ne autoanalizăm, am vedea că e posibil să ne fi schimbat obiceiurile și preferințele de acum 10-20 de ani. De ce n-ar face asta și cel de lângă noi? N-ar trebui să încercăm să-i cunoaștem noua versiune?
Personajele din scrierile mele sunt ca oamenii din jurul nostru. De câte ori suntem surprinși aflând că un cunoscut a făcut ceva total neașteptat pentru cei din jur? Sau, mai simplu, personajele sunt ca noi înșine, știm perfect cum am reacționa într-o situație ipotetică, însă când ipoteza devine realitate, s-ar putea să fim surprinși de acțiunile noastre. Ei bine, să zicem că sunt un creator care crede în liberul arbitru, iar personajele mele cam profită de asta. Și nu mi se pare deloc rău, sunt curios și eu unde vor să ajungă.
În logica transformării despre care vorbeam mai sus, crezi că oamenii se pot schimba fundamental? Eu aș zice că foarte rar și, într-o proporție covârșitoare, doar în urma unor șocuri, a unor evenimente nefericite.
Tocmai m-am gândit la sindromul broaștei fierte. Aș spune că oamenii evoluează și se schimbă treptat, pe măsură ce acumulează cunoștințe, trec prin viață și prin experiențe, sunt supuși unor factori externi. Știi genul de situații când ți se pare că nimic nu se schimbă de la o zi la alta, și apoi, când nu te aștepți, te lovesc în moalele capului vorbele celui de lângă tine „nu mai ești ca la început”? 🙂 Ne schimbăm pentru că fugim de ceva sau alergăm spre un scop și orice cursă, fie el maraton sau sprint, are nevoie de timp, de pauze, de sprijin, de încurajare sau chiar de cineva dornic să ne pună piedici.
Pe de altă parte, tind să fiu de acord cu tine: e nevoie de un stimul, un șoc sau o voință de fier ca un om să se poată schimba radical peste noapte. Și mă amuză la fiecare început de an, postările cu New Year, new me, de pe rețelele sociale, aglomerația din sălile de sport din luna ianuarie când toți sunt hotărâți să mute munții, să ia universul de urechi și să-l arunce cât colo, iar după două-trei săptămâni de chin devin brusc mai înțelepți și decid că munții stau bine-mersi acolo unde sunt, că nu-i încurcă atât de mult universul ăla și revin cu forțe proaspete peste un an.
„I put a spell on you” abundă în superstiții și mituri (căci titlul conține, nu-i așa, conceptul de vrajă cu tot haloul ei de superstiții care o preced și potențează). Ai valorificat un filon local, din zona din care provii, să zicem cu ajutorul unor bunici/rude mai în vârstă care ți-au povestit istorii fantastice?
În primul rând, mi-am petrecut copilăria într-un sat de lângă un oraș din Oltenia, așa că am fost expus de mic la tot felul de obiceiuri și superstiții. Uneori, seara, ne strângeam pe bancă în fața unei porți și ne spuneam tot felul de povești stranii care creșteau ca bulgării de zăpadă pe măsură ce se transmiteau mai departe. În plus, am trecut și eu în acele vremuri prin niște întâmplări ieșite din comun și, recunosc, le-am mai folosit prin unele proze scurte. 🙂 Cât despre legenda miresei din Pădurea Radovanului și diferitele ei variante, am aflat-o târziu, de la colegii de cămin din studenție.
E multă psihologie feminină și multă psihologie de cuplu în cartea ta. Te pasionează subiectul, inclusiv din perspectiva valorificării sale în plan literar, sau pur și și simplu deții o cunoaștere empirică a acestuia? 🙂
Hai să spunem, și mă arunc de bunăvoie în păcatul generalizării, că fiecare dintre noi are unul sau mai multe schelete prin dulapuri prăfuite și, ne place sau nu, avem cu toții ceva cunoaștere empirică. În urmă cu ceva ani, înainte de a lăsa în urmă meleagurile Olteniei și de a veni în București, am participat la niște ateliere de NLP. Cum majoritatea participanților erau femei, am avut destul de mult de învățat ascultându-le poveștile. Problema e că uneori noi suntem ca teflonul, nu se lipește nimic. Suntem, așa cum spunea personajul Cristian, fortărețe mobile, cu ziduri ridicate, mereu pe picior de război, adversari într-o partidă de șah și, din cauze mărunte, uităm că mergem împreună pe același drum și că nu suntem inamici. Nu ai câteodată impresia, atunci când privești un serial, că un anumit personaj ar fi putut să-i spună partenerului ce simte sau să fie sincer și atunci n-ar mai fi fost nevoie de încă douăzeci de episoade? Întreb și eu, nu vreau să stric socotelile scenariștilor și regizorilor. 🙂 Ei bine, cred că mai degrabă asta mă pasionează pe mine: ceea ce ținem în noi sau spunem mult prea târziu și ne roade pe dinăuntru.
Foarte sugestivă parabola din final, a călătoriei cu avionul, în care o sumă de personaje iconice împart un spațiu comun fantastic, din momente istorice diferite, dându-i lui Cristian sentimentul că „mai are timp”! Extrapolând puțin și având în vedere câte pericole (războaie, cutremure, crize economice s.a.m.d.) ne pândesc, ce crezi tu: mai e timp pentru noi, ca omenire? Șarpanta lumii, cum zice maestrul Pleșu, stă să se prăbușească peste noi sau sunt șanse ca omenirea să mai adaste puțin?
Întrebarea asta m-a trimis cu gândul la știrea cu Ceasul Apocalipsei, al unui ONG format din oameni de știință și laureați ai premiului Nobel, care, după actualizarea din 23 ianuarie, presupune ca omenirea mai are vreo 90 de secunde până la miezul nopții. Nu-s prea optimist în legătură cu ce se întâmplă în ultimii ani. Omenirea pare să se fi antrenat în tot felul de competiții de distrugere a mediului în care trăiește. Mi se pare trist că în zilele noastre lumea vede tot felul de conspirații, distruge cu bună știință, o grămadă de nebuni stau cu mâna deasupra butonului roșu, uitând că am ieșit de câteva sute de ani din Evul Mediu. Pe de altă parte, nu doar nebunii sunt de vină, ci și societatea însăși. Avem acces la tehnologie, la medicamente, la condiții de trai la care străbunicii noștri nici nu visau, însă noi alergăm după cai verzi pe pereți, după like-uri și fani. Mă gândesc uneori că dacă oamenii ar lăsa la o parte orgoliul, egocentrismul și falsele valori, am fi eradicat boli, am fi putut crea mai mult frumos, ne-am fi plimbat prin Univers și ne-am fi uitat la Pământ ca la o stea îndepărtată. Din fericire, pare că mai sunt oameni cu respect pentru mediu, pentru semeni, pentru viață și generațiile viitoare care se opintesc să țină pe loc bolovanul.
Să ne imaginăm că ai fi cel din urmă om rămas pe Terra, confruntat cu o civilizație superioară (de pe o altă planetă). Ce mesaj despre umanitate ai vrea să le transmiți extratereștrilor?
Ehe, am citit până acum ceva proză despre primul contact cu alte civilizații, sunt și fan al serialelor Star Trek și mai ales Stargate. 🙂 Dacă respectivii plimbători prin Univers s-ar arăta prietenoși sau măcar curioși, cred că aș face puțin pe ghidul turistic, i-aş plimba prin câteva locuri care m-au impresionat, le-aș arăta operele lui Bernini, Caravaggio, Da Vinci, Michelangelo și alții, sunt convins că le-ar spune mai multe despre umanitate decât aș putea transmite eu în cuvinte. Apoi, le-aș prezenta cumva și partea mai puțin plăcută a umanității, suntem două fețe ale aceleiași monede. Poate greșelile noastre vor servi ca lecție și pentru alții. Dacă vin cu gânduri de cotropire sau exterminare, aș urma modelul lui Tom Cruise, Will Smith și altor vajnici luptători hollywoodieni, le-aş arăta degetul mijlociu și le-aș mai arăta că uneori oamenii acționează ilogic, că pot să lupte chiar dacă știu că n-au nicio șansă. Dar așa cum am scris mai sus, nu-s sută la sută sigur cum voi reacționa. Sper totuși să ne întâlnim cu băieții buni.
Și acum câteva întrebări mai personale: te-ai simțit „vrăjit” atunci când te-ai îndrăgostit? Te simți în continuare așa? Crezi că oamenii percep diferit dragostea/îndrăgostirea diferit, în funcție de gen? Crezi în stereotipurile dihotomice de genul: „în iubire bărbații sunt mai hormonali, femeile mai sentimentale”?
Da, m-am simțit „vrăjit” când m-am îndrăgostit. 🙂 Chiar dacă la început ne îndrăgostim de o imagine sau o proiecție, nu cred că dragostea dispare. Sau nu de la sine. Uneori e ascunsă sub un strat gros de griji zilnice, de probleme profesionale pe care le luăm cu noi în vacanță și în pat. Nu-i ușor să încerci să fii în fiecare zi arheolog. Însă ce am constatat eu, în zilele în care reușesc să fac slalom printre alte griji, mă simt ca la început. Dacă oamenii percep diferit dragostea în funcție de gen? Eu cred ca fiecare om simte și percepe diferit orice emoție sau trăire, aici n-aş vrea sa merg în generalizare. Desigur, se poate face o listă, bazată pe clișee, putem bifa una sau alta, poate unii sunt alergici la fluturii din stomac, alții au probleme cardiace, oftalmologice sau cu respirația. 🙂 Cât despre stereotipurile dihotomice, nu-i cunosc pe toți bărbații și pe toate femeile, însă în cazul meu, în majoritatea timpului eu sunt cel rațional, analizez și găsesc soluții și apoi merg la parteneră s-o întreb cum e mai bine să procedăm. 🙂 În general, și aici e doar un umil punct de vedere, nu dați cu pietre, femeile sunt mai atente la detalii, sunt mai atente și le e mai ușor să spună ceea ce simt. Știu că de multe ori, nouă, bărbaților, ne e mai ușor să ne luăm de gât cu un urs sau un taur decât să ne exprimăm sentimentele, poate că am fost „programați” în copilărie să nu spunem ce simțim, să nu trădăm slăbiciuni, etc. Așa că, ținând cont de aceste supoziții, m-aș hazarda să spun că da, unele stereotipuri dihotomice au o bază logică. Vezi ce-am făcut? 🙂
Umblă vorba prin târg (confrații tăi, scriitori, te-au dat în vileag! 🙂 ) că lucrezi la o nouă producție literară. Povestește-ne despre materialul la care lucrezi: vei aborda același gen de proză (roman) și de aceeași factură (fantasy, mistery etc.), va fi ceva comparabil cu „I put a spell on you” și cam când să ne pregătim de lansare?
De lucrat, lucrez, nu zic nu. Când va fi gata, asta nu pot s-o spun. Personajele sunt cam încăpățânate, cu răni, frustrări și lucruri nespuse, naratorul e greu de înțeles, are ceva interese ascunse și e destul de greu să intru în pielea lui. Ce pot spune, e că urmează oarecum aceeași rețetă: ceva vechi, ceva nou, ceva fantastic.
Ne aflăm în anul 2064 (cititorii romanului tău vor înțelege alegerea acestui an! 🙂 ): dezvăluie-ne proiecția ta despre literatura română din acel an.
Care Românie? 🙂 Sau care literatură? 🙂 Nu prea mă pricep la ghicit viitorul. Utopic, aş spune că industria de carte din România ar prinde din urmă restul piețelor europene și că publicul va descoperi că există și alți scriitori decât cei din manuale. Asta va genera un efect în lanț, mai multe edituri ar investi în autorii români, ar apărea mai multe reviste și evenimente unde debutanții să-și exerseze mâna, calitatea textelor ar crește și instituțiile statului ar sprijini „exportul cultural”. Nobeluri, BookerPrize-uri și alte premii i-ar pândi pe la colțuri pe scriitorii noștri. Tot utopic, nu orice… chestie cu coperți si cod ISBN va fi considerată carte și că publicul va putea face distincție între un scriitor și un influencer sau un personaj monden care a mai descoperit o sursă de venit. On the dark side of the moon, majoritatea populației va scrie în emoticoane ca egiptenii, vom folosi atâtea cuvinte ca în 1984,vom privi cărțile și cititorii lor ca în Fahrenheit 451. Poate ne vom naște predestinaţi ca în Brave New World, „producătorii” vor decide că fiecare generație are nevoie de un anumit procent de scriitori, sau poate infractorii vor fi reconditionaţi în scriitori, ceva în genul Portocala mecanică. Asta din urmă nu cred că e imposibilă, am observat că unii dintre semeni, când ajung după gratii, devin brusc creativi. 🙂 Dacă cineva scapă cu mâna pe butonul roșu, vom trăi ca în seria Metro, când vom cumpăra o carte un pic cam iradiată pe un pumn de gloanțe. Sau, dacă avem noroc și scăpăm, premiile literare vor fi jurizate de Inteligențe Artificiale care chiar vor citi cărțile nominalizate (uite că devin un pic malițios). Evident, autorii nominalizați vor avea reședința în vreun Cloud sau vreun centru de date. Poate vor avea o secțiune minusculă și pentru scriitori în carne și oase, care evident, se vor certa ca la ușa cortului, cocârjați de măreția și propria lor importanță. Uite c-am făcut și pe Nostradamus. Reveniți peste un an, poate voi avea niște previziuni ceva mai optimiste.
Și, la final: adresează-ți o întrebare pe care ai fi vrut să o primești.
De obicei îmi pun atât de multe întrebări, încât abia găsesc răspunsul la una, nici nu apuc să mă bucur, că alta stă la rând. M-aș întreba, și mă întreb, la modul serios, cum să fiu mai motivat să scriu mai mult, să am o disciplină a scrisului, să nu stau în faţa ecranului alb cu mintea la orice altceva, apoi să fiu frustrat că n-am reușit să leg câteva cuvinte într-un mod satisfăcător. 🙂 O să-mi pun întrebarea asta și alte câteva adiacente într-o noapte, în fața oglinzii. Acolo nu mă pot minți. Nici eu, nici cei care stau în umbră. 🙂
Puteţi cumpăra cartea de la:
scrie un comentariu