Am găsit în acest volum de proză scurtă mai mult Radu Paraschivescu decât în articolele sale din presa scrisă şi decât în prezenţele sale savuroase din emisiunile TV. De altfel, cred că liantul prozelor scurte de aici este tocmai Radu Paraschivescu-omul, pe care-l devoalează de multe ori naratorul şugubăţ.
În total sunt 13 texte, iar dintre ele numai două au fost publicate acum în premieră. Este vorba despre proza care dă titul cărţii şi despre „Nişte vulturi, un scobar, un autograf”. Celelalte au apărut în volume colective sau în reviste, dar dacă amintesc numai faptul că una dintre aceste reviste, „Dilemateca”, a dispărut de pe piaţă, ideea de a grupa prozele într-un volum se justifică. Greu de crezut că, până la cartea aceasta, vreun fan Radu Paraschivescu i-a citit toate cele 11 proze răspândite pe ici, pe colo, de-a lungul anilor.
Nu ştiu cât de mulţi fani are Radu Paraschivescu, însă pot presupune că nu sunt chiar puţini, din moment ce de prin 2006 încoace el a publicat măcar un titlu pe an. La Humanitas. Editura pe care o asimilează drept „domiciliul său profesional”.
Lesne de înţeles că mă număr printre cei care-l urmăresc cu simpatie. Şi deşi îl citesc pe unde-l prind, mai mult de jumătate din prozele de aici le-am văzut pentru prima dată. O bucurie. Pe care am simţit-o nu neapărat în cheile textelor, aşa cum mi se întâmplă în cazul altor autori de proză scurtă, ci în savoarea frazelor şi în umorul de bun gust. Mai mult de atât, am găsit un Radu Paraschivescu nostalgic, unul care simte nevoia de a se confesa, de a vorbi despre gusturile sale muzicale sau fotbalistice, ori despre Lugojul de altădată:
„Când am ajuns ultima dată pe strada Libertăţii, la mulţi ani după ce Neta şi Carol se stinseseră, n-am mai recunoscut pe nimeni şi nimic. Câmpia Libertăţii dispăruse sub covoare de asfalt, alei, stâlpi de iluminat şi case. M-am oprit în dreptul uşii de la numărul 103 şi am rămas cu degetul la un centimetru de soneria pe care-o montase noul proprietar. Am stat cam un minut în faţa porţii, cu ochii la butonul soneriei. Pe urmă am luat-o din loc încet, cu mâinile în buzunare, întristat de uşurinţa cu care poţi rămâne fără paradisuri.”
„Am fost cândva femeie de onoare” te face să simţi aromele cu care a crescut Radu Paraschivescu, cele de ardei copt, frunze arse, liliac, zahăr vanilat şi pâine caldă, şi să înţelegi frumuseţea simplă, chiar şi atunci când ea înseamnă lexicul bătătorit din „Sportul popular” şi „Scânteia”, ziare pe care copilul de atunci le găsea în servieta tatălui, care mirosea a tutun şi piele veche.
Citind prozele de aici, cred că îl cunosc ceva mai bine pe Radu Paraschivescu. Un suporter al Timişoarei şi al Realului de Madrid, un îndrăgostit de chitara lui Mark Knopfler şi un mare amator de călătorii. Cândva, femeie de onoare, pe la începutul carierei sale de traducător. Nu vă spun mai multe, ci vă invit la degustare, că tot sunt spre final câteva reţete complicate, aproape masochiste, pentru cele/cei cu aplecare către gătit.
Radu Paraschivescu, „Am fost cândva femeie de onoare şi alte povestiri”, Editura Humanitas, 2017, 200 de pagini
Puteţi cumpăra cartea de la:
Fotografie reprezentativă: Daniele Levis Pelusi / Unsplash
scrie un comentariu