Amintiri din casa scării este o carte atipică despre copilărie şi adolescenţă, un experiment literar contemporan care conţine în arhitectura sa miniaturală o serie de procedee narative ale intertextualităţii, ţesând pe marginea firului epic o boderie de semnificaţii care pornesc dinspre un realism brut, al celor mai banale evenimente ale cotidianului, plasate într-un cadru creionat din detalii dintre cele mai familiare ale epocii comuniste, pentru a se deschide spre oniric, absurd sau alegoric.
Apărută în 2014, la Editura Limes, cartea este o piesă preţioasă în puzzele-ul cunoscut al prozei lui Marian Ilea, evocând lumea pestriţă a unui Nord românesc multietnic şi multicultural, al mijlocului de secol XX, când s-a întâmplat şi aventura iniţiatică a autorului însuşi în tainele existenţei individuale, sociale sau istorice, paliere de tipul păpuşilor ruseşti, din care se realizează un destin. Titlul însuşi, cu rezonanţe în marea literatură realistă, universală sau autohtonă, este principala cheie de lectură, prin sublinierea rolului fundamental al memoriei în creionarea poveştii. Pornind de aici, Memoria nu este doar un prilej de rearanjare, într-un discurs subiectiv, a propriilor experienţe, ci devine un imperativ, o datorie faţă de urmaşi, o verigă esenţială în construirea marii poveşti a lumii – Istoria, rezultată din amalgamarea destinelor individuale, supuse voinţei de putere a unei caste dominatoare, de obicei fară chip precis, dar coborând ca o plagă himerică, în cele mai periferice şi banale medii ale unei societăţi.
Amintiri din casa scării este o formulă pe care autorul o găseşte expresivă pentru a conota copilăria la bloc, într-un derizoriu univers citadin care încorsetează, prin meschinăria lui, destinele indivizilor captivi în pânza de paianjen a societăţii comuniste „multilateral dezvoltate”. O aluzie la Dostoievski este de asemenea clară, căci la fel ca în Amintiri din casa morţilor, universul uman este definit prin condiţia mizeră a captivităţii, prin diversitatea şi coloratura pestriţă a caracterelor.
Discursul epic este structurat în paisprezece capitole fără titluri, ce promit o evoluţie epică ascendentă, dar care se aseamănă foarte bine cu nişte acte dramatice. Scrisă la persoana a treia, deşi promite o confesiune de tip autobiografic, asemănătoare celei binecunoscute a lui Ion Creangă, micronaraţiunea de faţă este un roman obiectiv, cu un inventar uman bogat, derutant prin acumularea de figuri şi destine, greu de descâlcit din firul complicat al întâmplărilor.
Fără a putea fi acuzate de schematism interior, personajele lui Marian Ilea au ceva din silueta halucinantă a figurilor suprarealiste din pictura lui Dali, pentru că şi ele trăiesc ambiguu, între realitate şi vis/ imaginaţie/ fantezie spontană sau provocată prin propria fabulaţie narativă. Aceste personaje fac din povestire o îndeletnicire preferată, asumându-şi-o ca pe o formă de putere şi de dominaţie asupra celorlaţi, pentru că doar în acest fel au puterea de a institui o lume şi un adevăr care nu pot fi contestate sau verificate de ceilalţi. Dacă Margasoiu-fiul se evidenţiază ca protagonist al amintirilor, prin repetata menţionare încă din primele pagini, el este concurat de o galerie întreagă de indivizi cu nume sugestive, de diferite provenienţe etnice, porecle sau diminutive (Nea Arghire, Ioji, Alecu, Cătană, Năduşitu, Strâmbătură, Luşu, Vicente, Luiza etc.) prin care este reconstituită mediocra lume citadină a proletarilor, dar şi a foştilor burghezi, cu veleităţi de proprietari capitalişti, sau a intelectualilor dedaţi cu traiul într-o lume pe dos.
Prin generozitatea detaliilor obiective, dar şi psihologice, naraţiunea aminteşte de Joyce, cel care în Ulysse a dus la extrem tehnica realistă. Fraza lui Marian Ilea are nerv, este scurtă şi condensată, dar are forţa de a surprinde mişcările esenţiale ale lumii propuse. Jurnalistul şi dramaturgul, ascunşi în spatele vocii narative, construiesc o viziune scenică, chiar cinematografică asupra lumii, pe alocuri textul apropiindu-se de configurarea specifică a unui text dramatic. Ceea ce surprinde este adâncimea de semnificaţie pe care enunţurile din care este ţesută naraţiunea o posedă, căci, pe alocuri, discursul este mai degrabă epico-liric, părăsind convenţia tipică a realismului, pentru a se deschide spre o zonă a universaliilor, specifică marilor naraţiuni, biblice sau mitologice.
Într-o lume în care, aparent, nu se întâmplă nimic, amintind de Ţara de Nicăieri a lui J.M Barrie, fantezia vine să umple golurile de realitate semnificativă, iar personajele au forţă şi voinţă de a se afirma ca actori pe o scenă ba teatrală, ba carnavalescă, ba politică, ba ritualică. Atunci când viaţa devine prea anostă şi nu are surprize, ele inventează aventuri dintre cele mai banale, care sparg monotonia cotidianului: fură corolabe, le mănâncă în maniera primitivilor, sparg fereasta poştaşului sau o pândesc pe soţia miliţianului, care se dezbracă în faţa ferestrei. Ideea autocunoaşterii este inserată încă din primul capitol, când Margasoiu, reflectându-se în oglinda de la baie, are siguranţa că se cunoaşte foarte bine pe sine însuşi: „Azi m-am uitat toată ziua în oglindă. Am învăţat să mă cunosc”.
Toposul întâmplărilor este oraşul– cu oameni „cocoşaţi şi nervoşi” – privit cu minuţiozitate descriptivă, căci în perimetrul său geografic, odiseea personajelor este marcată de locuri prozaice cu valenţe simbolice: Nucul cel Mare, curtea blocului, terenul de sport, şcoala, piaţa, teatrul de păpuşi, catedrala, circul, balta secată. Deschiderea naraţiunii spre intertextualitate este foarte evidentă în capitolul cinci, unde paralelismul cu unul dintre cele mai cunoscute romane de aventuri, ale copilăriei şi adolescenţei, este evident prin numele şi rolurile pe care şi le asumă personajele, intrând în pielea eroilor livreşti şi îndepărtându-se astfel de propria realitate: Năduşitu devine Tom (Sawyer), Margasoiu e Huckle (Huckleberry Finn), pornind alături de ceilalţi (Strow şi Claud) o simbolică şi senzaţională aventură de copii, cu autobuzul, în urmărirea unui criminal abil şi periculos. Acest joc, asumat cu seriozitate, este o punere în abis a întregului scenariu narativ al cărţii care scoate în evidenţă o viziune scenică, mozaicată, cu planuri narative ce se derulează simultan, realist şi simbolic, printr-o acumulare manieristă de episoade care creează senzaţia de lume halucinantă, absurdă, dezarticulată.
Identitatea celui care vede lumea şi o transpune în poveste este nedeterminată, căci omniscienţa perspectivei conduce spre acea instanţă clasică şi obiectivă a naratorului auctorial. O frază precum „Margasoiu se plimba leneş printre gânduri. Cugeta sau medita” conduce la ideea că acest personaj este alter-ego-ul narativ, datorită căruia lumea şi povestea se construiesc în volutele bogate ale imaginaţiei şi ale notaţiei realiste de fond. Unele dialoguri, rupte parcă dintr-un crâmpei de vis, amintesc de schimburile absurde de replici din piesele lui Eugen Ionescu, iar metamorfozele chipurilor conduc spre lumea lui Urmuz, demonstrând astfel multiplele valenţe pe care proza lui Marian Ilea le dobândeşte dincolo de coaja evenimentelor narate. Derapajul dinspre real spre fantezie este dublat de un derapaj lingvistic al sensurilor, prin asocieri ludice, textualiste: „De n-ar fi plâns, nu s-ar fi povestit, dar aşa, povestitu-s-a.” sau „Simt că pleoapele ajung texte ce-mi joacă prin faţa ochilor”, demonstrând teza conform căreia Totul este o mare poveste, un Mare Text, în care individul poate să se transpună în ce rol preferă – după epuizarea scenariului după Aventurile lui Tom Sawyer şi Huckleberry Finn, Margasoiu şi Năduşitu devin călăreţ şi cal, amintind de cuplul specific basmelor şi de aventurile iniţiatice pe celălalt tărâm.
Viaţa este o mare înscenare, fiecare individ contribuind prin propriul său univers mental şi prin povestea pe care o spune. Aceasta pare a fi teza pe care o propune naratorul inserând în text motive precum teatrul şi lumea ca teatru, circul, jocul de cărţi, cărora li se adaugă atât schematicele şi banalizatele ritualuri de sacrificare a mielului sau a porcului, asociate unor sărbători de origine creştină care şi-au pierdut legitimitatea şi esenţa, fie jocurile de copii, prezentate cu mare acurateţe şi savoare, imitând până şi cea mai gravă dintre realităţile secolului XX, războiul.
Pentru a-şi demonstra descendenţa realistă, naraţiunea revine la temele-clişeu ale acestei convenţii: familia, paternitatea, averea, moştenirea – toate reconfigurate după specificul epocii. Discursurile despre familie şi paternitate sunt osificate, căci adevăratele pulsiuni ale personajelor vizează o zonă inviolabilă a libertăţii interioare pe care o exprimă prin toate atitudinile şi actele lor. A inventa o poveste, chiar dacă aceasta nu este decât o minciună, fie ea oficializată, fie tratată în registrul gratuităţii, este semnul acestei asumate libertăţi individuale, într-o lume cu adevărat privată de libertate. Ceea ce au să îşi povestească personajele devine de fiecare dată un eveniment de o importanţă majoră, care îi transformă pe toţi în actori, purtători ai unui mesaj transcendent, care se produce, aparent spontan şi involuntar, sub ochii cititorului.
În piaţă, lângă Nucul cel Mare se dă o reprezentaţie scenică, iar autobuzul se transformă într-un adevărat teatru, cadru cu valenţe complexe, realiste şi simbolice.Vehicul legat de efemeritate şi de curgerea ireversibilă a vieţii, autobuzul reactualizează şi imaginea chitului biblic, care îl înghite pe profetul Iona (anticipând episodul coborârii lui Isus în iad), conotând astfel lumea profană, limitele condiţiei umane, labirintul şi adâncimile infernului. Piesa, ai căror principali actori sunt chiar personajele naraţiunii, se bucură de un mare succes, descoperindu-şi în final mesajul universal şi funcţia de panaceu moral:
„După cum aţi putut vedea confecţionăm orice, oricând, oriunde, suntem firmă serioasă, nu ne dezminţim. Slujim pe toată lumea, pe toţi, căutăm clienţi sănătoşi”.
Cu fiecare generaţie, dar şi cu fiecare individ, existenţa se rescrie într-o manieră unică şi originală, după principii aleatorii. Zarurile au fost aruncate, ursitoarele au menit fiecare individ cu un rol, iar pentru a cunoaşte lumea şi pe zei trebuie să ai răbdarea de a contempla spectacolul care de derulează neîncetat. A te cunoaşte pe tine însuţi este cheia înţelegerii marelui joc, aşa cum reiese din discursul mesianic şi anticomunist al domnului Lobel Adolf din final, o sintetică lecţie de filosofie (cu rădăcini în gândirea lui Platon şi Hegel) care devine concluzia întregului roman. Idealurile şi utopiile se întâlnesc cu realitatea pervertită moral, care aşteaptă izbăvirea prin libertate, dreptate şi bunătate divină, căci, deşi răul e demiurg, „Dumnezeu e bun”. Dacă în copilărie ilegalistul Lobel credea în acest postulat, la maturitate ajunge un ateu comunist, convins că poate schimba lumea prin ideile lui socratice.
Simbolismul mistic al scării se reactualizează în romanul lui Marian Ilea prin sensul evolutiv al istoriei, pus în relaţie cu o transcendenţă care, deşi invizibilă, conduce din umbră toate manifestările vieţii. În esenţă, drumul umanităţii este de la sine către sine, dinspre „egoismul bionatural tigrist”, spre „raţiunea calculată şi cugetătoare” care conduce la libertate şi dreptate, adică pe tărâmul unei alte utopii, în absenţa căreia orice idee de schimbare este vană. Lectura unei astfel de cărţi este o provocare, căci cu fiecare frază ţi se întind capcane de semnificare, ţi se verifică atenţia şi orizontul de aşteptare, pe care modul cu totul personal de a pune în scenă un mesaj îl provoacă mereu, îl contrariază şi îl pune în alertă pe cititor. „Lăsaţi orice speranţă voi cei ce intraţi aici!”, căci textul e lumea, iar lumea e un labirint periculos şi infernal, din care iese înnoit acela care ştie să nu dea drumul firului mitologic al Ariadnei.
Cartea este disponibilă pe cartepedia.ro.
scrie un comentariu