În anul 1981, Agnès Varda semnează regia ficțiunii autobiografice Documenteur, pe care o subintitulează an emotion picture. Pe baza unui scurt film de ficțiune, în care se proiectează povestea unei mame care își crește singură fiul, Varda exploatează imagini surprinse între imobilitate și suspendare, narațiunea curgând printre firele subțiri ale vieții și artei – coagulate aici într-o mărturie vizuală a singurătății în doi. Fiecare cuvânt e ca o călătorie, iar fiecare cuvânt denumește un obiect, un chip sau o emoție. Unul singur erodează și e singurătatea, unul singur are ecou salutar și este numele fiului său. Cu gândul că toate cuvintele își găsesc locul în ficțiunea potrivită, am citit cartea Svetlanei Cârstean, Sînt alta (Nemira, 2021), o combinație uncanny de poetică a crizei și emoție nedisimulată.
E aproape straniu cum și Agnès Varda, și Svetlana Cârstean apelează la imagini cu același tip de tempo – intimiste și totuși structurate riguros, epuizând concomitent relația cu sinele: „începe să se desprindă din mine/altcineva/și iar altcineva/tot mai diferit/tot mai separat/mă văd stînd la o masă/și deasupra capului meu un text/scris pe trunchiul unui copac/din care cad mereu mere verzi/nici unul nu mă atinge/deși pericolul ar fi atît de verosimil/și atît de la îndemînă“ și cu celălalt privit din umbră, aproape fără intervenție: „În fiecare dimineață/cobori muntele ca să ajungi la mare/În fiecare dimineață/pescarii sînt mereu alții/și niciodată nu știi dacă sînt rude-ntre ei.“ Și tensiunea nu vine doar din raportul fragil cu zecile de fețe ale alterității, ale identității schimbătoare, ale raportării la memorie și la gravitația care unește toate piesele lipsă, ci și din felul în care timpul remodelează trauma, iar scrisul o așază în fața noastră: „Ești sub efectul meu./Ești efectul însuși./Ești în pericol să-mi auzi vocea./Dacă întinzi mîna spre text./Ești în pericol să-mi atingi părul./Atît de aproape ai ajuns.“ Adresările directe scurtcircuitează lectura și te plasează din nou în interiorul unor texte în care se pun întrebări, fără să fie așteptate neapărat răspunsuri.
Îmi place să cred că această chestionare a limbajului poetic și a tehnicilor vine dintr-o recontextualizare treptată a ce înseamnă, cu adevărat, corpul poemelor și dorința continuă de expulzare. Apare la nivel textual și o prezență subiacentă – hiromi (poate chiar Hiromi Itō?) – care stârnește valuri de aproximări ale sinelui, invenții despre cine este vocea lirică și cum se deplasează ea printr-o lume a fantasmelor, violenței și agitației: „ce fel de poetă ești tu întreabă hiromi cui te opui“, „ce fel de poetă ești tu/pentru ce lupți mă-ntreabă Hiromi“, „cine ești tu spune hiromi“. Și nu trebuie să aștepți o veșnicie ca să afli că această voce lirică nu subjugă nimic, ci se regăsește în restul celor inadecvați, în fărâmițarea lăsată în urmă de războaie, printre familiile nevoiașe și, una peste alta, în cacofonia evenimentelor zilnice, din care nu găsești mereu ieșirea: „Doing and undoing is all work.“ (A.V.) și „la ce bun/tot efortul ăsta de a face bucăți/o mișcare mecanică repetată“ sau „nu se mai termină clipa asta/e mereu una și-aceeași“ (S.C.).
Gândul meu a zburat către poeta japoneză Hiromi Itō nu doar pentru că ea chestionează ce înseamnă un act poetic și performativ, unde e limita dintre tradiție și modernitate, cât se vorbește despre corp și depresie, ci și pentru că poetica generațională a Svetlanei Cârstean se aseamănă cu invocațiile unui text precum Coyote, pe care Itō l-a scris în memoria femeilor din familia sa și a ritualurilor învățate prin intermediul lor: „My grandmother was a medium/My mother was a magician/My mother’s older sister was a geisha/My mother’s younger sister had tuberculosis/My mother’s other younger sister was barren/All were wonderfully beautiful/The spells mother taught me/All required saké, rice, and salt/We were afraid of snakes, water, and the east.“
În aceste chemări simbolice ale trecutului, S.C. notează treptele realului și dă contur prezenței tocmai prin jocul dispariției. Și aici se citește o neliniște organică, de parcă asistăm la un ritual stihomantic în care corpurile celor dispăruți/uitați/îndepărtați pătrund în materialul moale al poeziei: „am văzut morți care ne-au supraviețuit nouă celor vii/atît de glorios/și natural/triumful lor/ne-a convins/că moartea nu-i cea mai bună soluție pentru uitare“. Tristețea și singurătatea sunt mai degrabă sugestii despre cum să supraviețuiești într-o lume a disoluțiilor, pentru că tonul pe care l-am desprins către final nu a fost unul al ultimatumurilor. Schimbarea există, însă nu marchează sfârșitul, ci doar apariția unor noi cuvinte pentru senzații deja cunoscute: „toate proprietățile mele sînt aici/înscrise de la stînga la dreapta/tot ce stăpînesc/e înăuntrul acestor corpuri nou-nouțe/pentru care nu trebuie să dau socoteală nimănui/am proprietatea cuvintelor/ale mele dintru ale mele/ale tale dintru ale mele/și invers“.
Sînt alta cuprinde o poezie nomadă și afectivă, în ale cărei recalibrări subiective se citesc mari intensități generatoare de sensuri. Aici își găsesc locul și pisicile heterocromate, și neputințele sau absențele, sexul și grădinile în floare, maternitatea, cearșafurile proaspete din hoteluri și „naivitățile“unor texte ale devenirii acaparatoare.
„aproape că intru la tine în casă pe google maps
traversez stradă cu stradă
fac drumul de la supermarket pînă în fața blocului
zi de zi
las în fața ușii de la intrare
plasa cu mango și brînză de capră
mîine am să dau fuga în piața Carmel
și am să mă-ntorc cu două dorade proaspete
pentru masa de seară pe care am să le pun
să te-aștepte tot în fața ușii de la intrare
să te privească în ochi
și să nu știi dacă e reproș sau încîntare.
și lîngă ele coriandrul și cutia de plastic
plină cu boabe de rodie sîngele
peștilor s-a făcut fruct pentru noi așteptîndu-te“
Svetlana Cârstean, „Sînt alta”, Editura Nemira, anul publicării: 2021, nr. pagini: 104
Puteţi cumpăra cartea de la:
Fotografie reprezentativă de Robert Bye pe Unsplash
[…] M-am gândit de mai multe ori citind la acea viziune filosofică care presupune moduri diferite de a vedea construcția identității, în conexiune cu ce este sinele: episodică sau narativă. Cea episodică presupune să-ți construiești viața din momente de acum, cea narativă presupune, așa cum spune și numele, construirea unei narative în jurul sinelui, a-ți face și scrie povestea despre sine într-un mod consistent (fictiv, dar în aceeași măsură real și adevărat). Un al treilea mod în care ai putea vorbi despre identitate ar fi sinele ca centru de greutate, Dennett folosește această analogie pentru a descrie sinele ca o construcție independentă de componentele fizice, ca o narativă mai complexă în care analiza asupra lumii se face prin intermediul propriului centru de greutate, adică a propriei identități construite treptat, relația noastră cu lucrurile și modul în care acestea se desfășoară fiind bazată pe experiență și, deci, o construcție narativă constantă. Ce e interesant din punctul ăsta de vedere la Svetlana Cârstean este că poemele sunt încărcate de episodicitate, de mici momente de film care pot exista în afara unei sfere compacte. Dar întregul proiect pare de fapt să atârne într-un centru de greutate în formare. Mi s-a părut așadar interesant nu doar să văd această perspectivă, dar să mă gândesc că rolele de film care rulează aici sunt parcursului proiectului Sînt alta unde identitatea se (re)compune fragmentar și toate senzațiile puternice sunt simțite pe rând într-un proces similar auto-analizei, adesea crud (fără cruzime, pur și simplu direct, nemascat), câteodată blând și aproape de limitele intimității. Cred că Diana Ilie a citit cartea asta într-un mod superb și mult mai analitic, numind-o o combinație uncanny de poetică a crizei și emoție nedisimulată. […]