Despre cel mai recent roman al Anei-Maria Negrilă, „Cele patru oglinzi ale adevărului”, am scris recent că este „o perlă, o frescă extrem de riguroasă și precisă a existenței în epoca medievală”. Vă invit să aflaţi mai multe despre acest roman şi despre cum îşi organizează scrisul Ana-Maria Negrilă.
Având în vedere cât de minuțios este realizată fresca vieții medievale în roman, cât timp v-a luat documentarea? Dar scrierea acestuia?
La mine documentarea durează foarte mult, pentru că ea începe înainte cu mult de a scrie romanul, uneori chiar cu mult înainte de a găsi ideea în jurul căreia îl voi construi. Prin urmare, aș putea spune că, în cazul meu, documentarea este fluidă, în sensul că permanent citesc și mă documentez pentru un subiect sau altul. Evul Mediu și Renașterea sunt o pasiune mai veche, uneori neglijată, dar niciodată abandonată. Când am început să scriu „Cele patru oglinzi ale adevărului”, aveam deja contextul, îmi mai lipseau doar detaliile. A trebuit, deci, să „sap” după ele, așa cum o fac și arheologii, cu grijă, încercând să-i înțeleg pe oamenii care trăiau în acele vremuri. În final, dezgroparea aceasta a detaliilor a durat peste trei ani, la fel și scrierea romanului, care s-a suprapus cu un alt proiect la care lucram.
Care a fost scânteia care a declanșat ideea romanului? Dar ideea titlului – de ce metafora oglinzilor?
La mine, nu a fost vorba despre o scânteie, ci, mai degrabă, despre o maturizare a ideii. Tot timpul am în cap mai multe romane posibile și, la un moment dat, unul dintre acestea iese brusc din perioada copilăriei și este gata să fie scris. Așa s-a întâmplat și cu „Cele patru oglinzi ale adevărului”. De mai mult de zece ani, aveam în minte sâmburele unui roman, care să fie centrat pe ideea nemuririi, trebuia doar să găsesc momentul potrivit ca să îl las să se dezvolte. De ce oglinzi? Oglinzile sunt locuri de trecere către altă lume, un fel de realitate paralelă – am zice noi acum –, însă, în credința populară, ele sunt porți către Lumea de dincolo, prin care se pot strecura în Lumea noastră forțe ale răului. De aceea, înainte vreme, oglinzile se acopereau dacă cineva murea, pentru a nu agrava dezechilibrul apărut odată cu decesul unei persoane. Și oglinzile mele sunt tot niște puncte de trecere, pe care Ștefan, personajul principal, le traversează și care îl fac să ia contact cu păcatele lumii. De la o copilărie de aur, aproape de poveste, marcată de talent și naivitate, Ștefan trece prin cele patru oglinzi și învață ce este durerea, trădarea, ura, chiar și crima. În egală măsură, trece printr-un proces inversat de transmutație alchimică, asemenea celei la care asistă în copilărie, doar că, în loc ca sufletul lui să devină de aur, pe măsură ce se maturizează, acesta devine cenușiu și se transformă treptat în plumb.
V-ar fi plăcut să trăiți în epoca descrisă în roman?
Cu siguranță, nu. Marea majoritate a populației trăia în sclavie și ignoranță, iar cei care aveau acces la educație și la schimbul de idei tot nu aveau libertatea de a spune întotdeauna ce gândeau. În plus, cu puține excepții, femeile trebuiau să se limiteze la treburile casnice și îngrijirea familiei, iar aceasta era situația chiar și în familiile mai bogate.
Aveți obiceiuri ori superstiții legate de procesul scrierii? Dacă actualmente aveți un alt roman în lucru, care este factura acestuia?
Muzica m-a ajutat mult timp să găsesc starea de spirit potrivită scrisului. De câțiva ani însă, nu mai am nevoie nici de ea, ci doar de o cafea și de puțină liniște. Timpul îmi este și el măsurat, așa că încerc să mă folosesc de orice moment liber pentru a scrie fără alt preambul. „Cele patru oglinzile adevărului” face parte dintr-un proiect mai amplu – nici eu nu știu acum cât de mare – , compus din mai multe texte de sine stătătoare, care va avea în comun unele personaje sau idei. Momentan, lucrez la un roman în care acțiunea are loc începând cu 1432, deci la șase ani după evenimentele din „Cele patru oglinzi ale adevărului”, și se desfășoară pe o durată de paisprezece ani, în mai multe orașe medievale, printre care Cairo, Veneția și Constantinopol. Este, probabil, cel mai mare efort de documentare pe care l-am făcut până acum, incluzând, la fel ca la „Cele patru oglinzi ale adevărului”, lecturi din domenii diferite, pictură, muzică, arhitectură, istorie, economie, medicină etc..
O rugăminte „clasică”: numiți 3 cărți pe care le-ați lua cu dumneavoastră pe o insulă pustie.
Grea întrebare! Sigur că prima aleasă ar fi „Numele Trandafirului”, Umberto Eco, care a fost o revelație la vremea când am citit-o. Cu următoarele de pe listă este mai greu, pentru că am multe favorite, din diferite genuri, dar o să le menționez doar pe primele care îmi vin în minte și care au legătură cu istoria: „Regii blestemați”, Maurice Druon, „Iulian”, Gore Vidal, apoi o să trișez puțin și o să-i adaug și pe Horia Vintilă, cu „Dumnezeu s-a născut în exil”, și pe Vintilă Corbul, cu „Căderea Constantinopolului”, lărgind puțin topul cărților și cu autori români.
Ana-Maria Negrilă, „Cele patru oglinzi ale adevărului”, Editura Hyperliteratura, anul publicării: 2021, nr. pagini: 456
Savurez cu aceeaşi plăcere o ceaşcă de cafea şi o lectură bună, recunoscătoare că există cărţi, că s-au inventat semnele acestea, numite litere, pe care oamenii talentaţi le folosesc pentru a scrie poveşti…
Îmi place, în egală măsură, să citesc, dar şi să discut cu alţii, pasionaţi ca şi mine de lectură, despre impresiile şi sentimentele stârnite de o carte. Iar dacă numărul celor cu care pot să discut despre cărţile citite este mai mare ca simplul meu cerc de prieteni, cu atât mai bine… Bun venit în lumea mea, prieteni!
