elefant.ro

La mai bine de un an de când a apărut Kooperativa poetică, am hotărât să aleg pentru această mică recenzie un volum iconoclast și luxuriant, deopotrivă încărcat simbolic și plin de contondențe emoționale. Este vorba despre „Jazz pentru iguane” (Curtea Veche Publishing, 2019), carte pe care Răzvan Andrei a scris-o cu multă vervă și chiar mai multă îndrăzneală, atât în ce privește forma, cât și ideile abordate. În cazul în care nu știai, poemele lui sunt queer, au o anumită descărcare intelectivă și ar trebui ori prin răspăr, prin tendințele de manifest, ori prin descendența ginsberg-capote-whitmaniană (în primă instanță) să îți atragă atenția.

Sigur, despre toate acestea s-a vorbit deja. Răzvan Andrei este un poet al asocierilor livrești, unul care nu se teme să recurgă la estetism pentru a-și contura viziunea stilistică. Dincolo de versatilitatea lui demonstrată – beatnic/romantic/existențialist – R.A. dublează mesajul printr-o fidelitate față de vocea unui eu care, în lipsa unei biografii consemnate istoric, recurge la aproximări ale sinelui ca să desfacă în bucăți heteronormativitatea: „Distanța dintre noi e mai fină decât foița/ de Biblie, dar nu te pot atinge./ Stăm față în față, opaci, locuind în dimensiuni diferite și/ doar ne presimțim./ Nu, eu nu-s poemul tău! Sunt exegeza ta – mereu greșită,/ întotdeauna greșită, falsificatoare.” (p. 14)

Într-un poem deja memorabil și citabil precum Elegie pentru copilul homo, Răzvan Andrei scrie, așa cum o fac și Medeea Iancu sau Iuliana Lungu, o retorică identitară marcată de întrebări despre deviație, teamă, tabu, regizând prin deconstrucția realului o lume în care luciditatea rămâne salutară: „Frica asta pe care-o purtăm desenată pe frunte, în/ travestiurile noastre/ Și-n fluturările de mâini ori gene e blazonul unor lungi suferințe,/ pentagrama unei antice boli/ Care n-a rămas necântată de poeți și nici nesfințită cu sânge.” (p. 17)

Așa cum spune și Marius Chivu, jazzul lui cartografiază locuri întunecate, însă nu rămâne blocat în ele, fiindcă relieful vulnerabilității rămâne cea mai puternică armă a uverturii suferinței. Într-un slalom continuu de alter ego-uri (uneori culminând prin critica sistemului din care se trage, alteori prin tandrețea afișată pentru oamenii striviți de ceva mai puternic decât ei), poezia care dă titlul volumului îmi amintește de seria Arthur Rimbaud in New York a lui David Wojnarowicz. E vorba despre aceeași juxtapunere a „nepotrivirilor” istorice peste prezentul tern și despre trauma generațională care apasă aproape până la extincție pe imaginarul poetic.

Poezia lui Răzvan Andrei este una care „vehiculează semnificații în exces” (Yigru Zeltil) și care recurge la „vortexuri lexicale amețitoare” (Andei C. Șerban), însă apetența pentru ceva mai mult decât primul sens al cuvintelor, fie ea prețiozitate sau pură neconcordanță cu majoritatea debuturilor actuale, face din poezia lui o reușită. De altfel, cred că tocmai prin aceste intervenții debordante putea un ciclu ca Psalmi să contureze viziunea anti-patriarhală și anticlericală de care, aproape ca o respirație, avea nevoie literatura română. În versuri-debușeu: „Cohorte după cohorte după cohorte/ Umpleți Edenul cu norme și codexuri,/ Pe hârtie milimetrică parcelați grădinile fericirii/ Ca nimeni să nu se înalțe mai sus de o șchioapă și-un sfert/ Peste siropul acid în care vă bălăciți.” (p. 55); „Zeii nu se pot iubi decât pe ei înșiși./ Căci și deasupra lor apasă –/ Mai gravă, uriașă, divină –/ Câte o imposibilitate.” (p. 58); Răzvan Andrei atacă norma opresivă și face o schiță a dezvrăjirii. La polul opus stilistic, Poemul Librăriei Humanitas-Kretzulescu este cel mai apropiat discurs împotriva capitalismului pe care l-am văzut în ultima vreme și, categoric, un punct de reper care satisface orice curiozitate cu privire la subtonurile ludice și caustice ale poeziei sale: „M-am făcut și eu, mama, călău de visători și le car cu indiferență/ operele prin librărie/ Și beau cafea la reducere și fumez până-mi îmbâcsesc plămânii/ de rușine și de milă/ Dar seara, când clopotul Bisericii Kretzulescu anunță vecernia și/ clienții se împuținează,/ Îmi fac cruce cu limba pentru mine și pentru poeții-marfă/ pierduți pe rafturi de librărie” (p. 85)

Polifonia textelor lui merge de la deznădejde mocnită și certitudine senzorială la exuberanță lingvistică și, foarte important, apropiere. Sunt câteva poeme care se adresează mamei și care, prin recursul la confesiune, lasă să se întrevadă o anumită fragilitate și o infinită răbdare pentru ce înseamnă împărtășirea diferențelor fundamentale dintre oameni: „De când m-ai trimis în lume/ Au trecut câteva zodii peste noi./ Acum, astupă-ți urechile – am să înjur de mamă!” (p. 36)

În așteptarea următoarei sale cărți, îmi pun toată nădejdea la bătaie că Jazz pentru iguane este și va rămâne unul dintre cele mai puternice antidoturi împotriva coordonatelor rigide și a prejudecăților pe care mulți dintre noi le înghit pe nemestecate.

*

Bucurie bucurie bucurie bucurie bucurie bucurie

bucurie bucurie bucurie

Ridică soarele sus, sus de tot, printre crăcile

copacilor congestionați,

Bucurie se face în dicționare și lexicoane și noi doi inventăm

o sintaxă bolnavă,

O ordine aparentă a cuvintelor în care problema inadecvării

limbajului la sentimente nu se mai pune,

O ordine în care limbajul nu mai aproximează trăirile, ci invers,

Și ne lăsăm afectele din cap și din inimă în baie, acasă ori pe

trotuar, și ne vedem de cuvinte,

Ne agățăm de ele ca muștele de o plasă de păianjen

lățită peste univers

Și ne bălăngănim, ne dăm huța tolăniți, prinși în

rețeaua lor lipicioasă.

Răzvan Andrei, „Jazz pentru iguane”, Curtea Veche Publishing, anul publicării: 2019, nr. pagini: 112


Puteţi cumpăra cartea de la:


Photo by Scott Webb on Unsplash

elefant.ro

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here