Anca Vieru: “Trecutul se strecoară în fiecare faptă a noastră, în fiecare cuvânt rostit”

0
1

“Spulberatic” s-ar fi putut numi “Nimeni nu lipseşte”, însă Anca Vieru a făcut schimbarea în ultimul moment. Cum şi de ce, vedeţi în acest interviu, în care scriitoarea spune şi că trecutul nu mai este un subiect la modă.

 

Anca Vieru, „Spulberatic” este primul tău roman, după colecţia de povestiri „Felii de lămâie”. O poveste complexă, scrisă pe mai multe voci narative, cu numeroase perspective şi salturi în timp. O carte curajoasă. Cât de important ar fi să ai cronici pozitive la „Spulberatic”?

Îmi închipui că orice scriitor își dorește cronici pozitive, e în firea lucrurilor să dorești ca ceea ce creezi să fie citit și apreciat. Iar cronicile (cele pozitive, în principiu, dar uneori, de ce să nu recunoaștem, și cele negative) aduc cărțile în atenția cititorilor. Pun puțin reflectoarele pe ele, atât cât cititorul să fie curios și să vrea să afle mai mult.

Îmi doresc ca „Spulberatic” să fie o carte norocoasă, pe care cititorii să o caute și să o citească.  Și după ce o termină să simtă nevoia să se mai gândească puțin la ceea ce au citit.

 

Pentru mine, romanul tău este unul al căutării şi al libertăţii. În acelaşi timp, el susţine că e important ca trecutul să nu fie uitat, altfel există riscul repetării unor greşeli. Ai avut ideea aceasta îngroşată în minte în timp ce ai scris cartea?

Trecutul nu ar trebui să fie uitat. Nici cel istoric și nici cel personal. Din păcate ideea aceasta nu mai este la modă, dacă pot spune așa. Acum contează momentul prezent, trăim printre conceptele de well-being și mindfulness și imperativul zilei este să te simți bine în pielea ta. Dorim să fim conștienți de noi înșine, de momentul prezent, dar uităm că și trecutul, așa incomod cum este de cele mai multe ori, face parte din noi. Dorim să-l uităm înainte de a-l înțelege.

Însă n-aș vrea să se creadă că am scris o carte tezistă. Am vrut să vorbesc despre oameni, despre căutările și neliniștile lor. Despre dragoste. Despre memorie și despre absență. Dar asta nu se poate face în vid, în afara spațiului și a timpului. Personajele din „Spulberatic” vor să fie fericite, dar nu știu cum. Sunt oarecum pierdute între trecut și prezent, caută să afle trecutul, dar nu sunt pregătite să-l accepte. Și ajung să-l repete fără să-și dea seama.

 

Este limpede faptul că romanul acesta a necesitat şi o atentă documentare, mai ales că ai făcut o trimitere în acest sens la sfârşitul lui, prin mulţumirile adresate Centrului de Studii în Istorie Contemporană. Cât de importantă în construcţia romanului a fost vizita la Fortul 13 Jilava?

Am făcut vizita la Fortul 13 când deja scrisesem capitolul respectiv. Vizita însă a adus un plus de înțelegere la ceea ce știam deja din tot felul de surse pe care le consultasem. M-a făcut să văd locurile, să urc și să cobor trepte, să merg pe coridoare întunecoase și să intru în celule pe care le descrisesem fără să le văd. Dar mai ales m-a făcut să simt respirația acelui loc, să aud cumva vocile celor care au fost închiși acolo. Asta a fost partea cea mai importantă. Am făcut apoi modificări la capitolul scris deja, dar ele au fost mai degrabă insesizabile în structura cărții. Au fost doar nuanțe.

Însă vizita aceea mi-a dat și prilejul să vorbesc cu ceilalți participanți. Marea majoritate erau tineri, aduși acolo de istorii de familie sau doar de dorința de a ști și de a vedea. Unii veniseră din provincie și călătoriseră toată noaptea ca să poată participa. Cumva această vizită, în afara rolului ei de documentare, mi-a restaurat puțin încrederea în noi. Am avut impresia că ne pasă. Iar asta părea să fie un semn bun.

 

Ştiu că îţi place fotografia. Văd multe fotografii foarte frumoase postate de tine pe reţelele de socializare… Şi tocmai o fotografie este cea care mişcă lucrurile în „Spulberatic”, una legată de o expoziţie subacvatică inedită. Ai dorit ca şi fotografia să aibă un rol important aici sau aşa s-a nimerit, ca rezultat al pasiunii tale?

De fapt lucrurile au pornit de la niște imagini ale muzeului subacvatic pe care le-am văzut întâmplător pe internet, au pornit de la statui și nu de la fotografie. Sunt pasionată de diversele forme de artă vizuală, ca privitor însă.

Cu fotografia este puțin diferit, cu ea am o relație de tipul love&hate: acum vreo doi ani am început să postez imagini pe instagram și m-am trezit cu un fel de dependență, pe care mă străduiesc s-o limitez, pentru că îmi mănâncă timpul, dar și pentru că mi se pare că imaginile oarecum edulcorate postate acolo nu mă reprezintă.

Îmi place mai mult postura de consumator de fotografie. Iar imaginația mea este, cred, foarte vizuală, încât anumite fotografii văzute în social media mi-au folosit și mi-au umplut goluri în structura cărților (de exemplu unele imagini de călătorie de pe Facebook m-au inspirat pentru vederile descrise în partea a patra din „Spulberatic, iar o imagine de pe instagram m-a inspirat în povestirea „Porți, uși, ferestre” publicată în revista iocan, nr.2).

 

Titlul ales de tine este unul inedit, aşa cum, de altfel, este şi „Felii de lămâie”. În ce moment al scrierii l-ai ales?

Am avut mai multe titluri în perioada în care am scris la carte, să le zic titluri de lucru. Apoi am dat de niște versuri din volumul de poezii „Cântece vis” al lui John Berryman, tradus de Radu Vancu.

„Știe: i-a numărat pe toți, & nimeni nu lipsește,

Deseori îi socotește, în zori, pe toți.

Nimeni nu lipsește niciodată.”

Atunci m-am gândit că „nimeni nu lipsește” ar fi un titlu foarte bun. Fiindcă o altă idee centrală a cărții este absența. Felul cum o percepem, felul cum ne raportăm la ea, felul în care o acceptăm. Am scris cam jumătate de carte cu titlul acesta în cap. Apoi, aproape de final, am folosit la un moment dat cuvântul „spulberatic” și mi-a plăcut cum sună.  Mi-a plăcut ambiguitatea lui, mi-a plăcut că era un cuvânt nefolosit și aproape uitat. Am început să-l simt cumva al meu. Abia pe urmă m-am gândit că ar merge ca titlu. Dar îmi era greu să renunț la cel dinainte, care mă însoțise mai bine de jumătate de carte, așa că întâi am folosit „Spulberatic” drept titlu pentru partea a patra.  Dar în ultimul moment, oarecum din impuls, m-am hotărât să le schimb între ele și așa a ajuns „Spulberatic” titlul cărții.

 

E o întrebare pe care am subliniat-o în timp ce am citit romanul, relevantă din perspectivă istorică, dar şi dacă e să analizăm prezentul, mediatic şi nu numai: „Vrei să ştii… ce vrei să ştii?” Unii preferă să uite pentru că trecutul doare ori nu le aduce niciun beneficiu. Ce semnificaţie are pentru tine această întrebare?

În carte e mai degrabă o întrebare retorică din partea personajului care o rostește, el oricum va spune ce are de spus. Trecutul, mai ales cel apropiat, nu mai este interesant, pentru că e ca o oglindă în care nu ne place să ne privim. Și atunci spunem că nu are legătură cu noi, că ne-am desprins de el și l-am lăsat în urmă. Dar asta nu e adevărat, trecutul este insidios și se strecoară în fiecare faptă a noastră, în fiecare cuvânt rostit. Pentru a te desprinde de el este necesar un efort de cunoaștere și înțelegere, apoi de internalizare și acceptare. Abia pe urmă putem să-l lăsăm la spate. Dar asta nu înseamnă să-l uităm. Din contră.

Așa că întrebarea „Vrei să știi?” este abia începutul. Dacă vrem să aflăm, începutul e făcut. De acolo putem continua.

 

Poţi cumpăra cărţile Ancăi Vieru de la librăriile online: elefant.ro, libris.ro, carturesti.ro, cartepedia.ro şi libhumanitas.ro.

 

Anca Vieru este absolventă de politehnică şi a unui master în comunicare. După o perioadă de lucru în cercetare a schimbat ingineria cu ştiinţele umaniste. A publicat în volumele colective Moş Crăciun & co. (Art, 2013) şi Ficţiuni reale (Humanitas, 2013), proiect colectiv iniţiat de Florin Piersic jr. În anul 2015 i-a apărut la Editura Polirom volumul de proză scurtă Felii de lămîie, nominalizat la premiile revistei Observator cultural. A mai publicat în revista de proză scurtă iocan şi în revista Familia. În anul 2016 a participat la festivalul de literatură Lofest organizat la Bucureşti. (www.polirom.ro)

Autorul fotografiei reprezentative: Liviu Namolovan

carturesti.ro

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here