Fiecare scriitor are propriile preferinţe legate de scris, detalii care de multe ori nu pot fi neglijate. Unii preferă cafeaua, alţii ceaiul, unii scriu bine pe ploaie, alţii în baruri. Unora le este propice aglomeraţia, zumzetul, însă altora le plac mai mult liniştea şi izolarea. Aşa că, în această anchetă citestema.ro, am ales să întrebăm câţiva scriitori dacă există vreo legătură între starea vremii şi inspiraţie. „În care anotimp reuşiţi să scrieţi cel mai bine?” Altfel spus, cum vremurile s-au tot schimbat, iar anotimpurile se amestecă: pe ce fel de vreme sunteţi mai creativi?
Alexandra Niculescu a terminat Dreptul şi încă de când era avocată stagiară îi plăcea să intre în săli şi să-şi ia notiţe despre ce i se părea deosebit, interesant, absurd sau amuzant. S-a înscris la cursuri de Literatură şi cultură în Spania şi America Latină la Universidad de Barcelona şi acolo i-a plăcut – în afară de micul iaz cu peştişori portocalii din curte – că se recomandau tot felul de cărţi şi filme de care nu auzise.
A publicat trei volume de proză: Săptămâna merelor coapte, Vremea, 2012; No, Thank You, Herg Benet, 2014; Kyparissia, Litera, Colecţia Biblioteca de proză contemporană, 2020. În anul 2023, la Editura pentru Artă şi Literatură, a publicat o carte pentru copii, Oranjeria.
Eu recunosc faptul că mult timp n-am privit vremea cu suficientă seriozitate. Când eram la şcoală luam câte un beţişor, deschideam un atlas şi imitam prezentatoarele de la meteo. Cel mai mult îmi plăcea expresia ,,vântul va sufla slab până la moderat”. O auzeam des şi o înţelegeam în felul meu. Îmi imaginam că moderat e un loc şi doar până ajungi acolo bate vântul, pe urmă gata, totul e calm, aşa că aveam mari planuri să vizitez şi eu într-o zi locul ăsta, ca să nu mă mai lupt cu vântul, care poate mă răcorea, înviora, plesnea, distra, dar avea şi partea cealaltă, în care ridica tot praful şi toate gunoaiele de pe străzi şi asta nu mă încânta.
Acum mi se pare foarte cinematografic vântul, dar nu ştiu cât mă ajută la scris, cred că l-am folosit doar în câteva scene memorabile, în viziunea mea, fireşte.
Cum am spus, nu luam vremea în serios. Auzisem că e subiectul de conversaţie numărul unu la englezi, fiind ei firi rezervate (clişeu, ştiu) şi uneori îi imitam şi pe ei cu cine se nimerea să fie disponibil.
Şi totuşi, de când scriu, am început să fiu atentă la vreme, în primul rând ca să iau câte ceva din ea pentru fiecare carte, dar nu am insistat niciodată pe vreo descriere de ploi (cum reuşeşte Márquez şi o lungeşte pe câţiva ani). De soare însă am abuzat, am nevoie de el în tot ce scriu, fie că se vede sau nu în povestiri/roman.
Special pentru anchetă m-am gândit când am scris fiecare volum şi mi-am dat seama că poate am acoperit toate anotimpurile, ce ştiu sigur e că într-un an, în luna februarie, dar nu orice februarie, ci un februarie călduros, am stat şi-am scris mai mult ca oricând.
Cum sunt unii scriitori dependenţi de cafeaua de dimineaţă, eu vreau să sorb din bucata mea de cer bleu puternic, care are acelaşi efect ca o mare din pozele agenţiilor de turism (chiar dacă n-au întotdeauna corespondent în realitate), asta şi pentru că e încă vară şi nu ştiu dacă există cineva care să nu aibă măcar un gând legat de mare.
Iarna scriu scene de vară sau scene fără vreme pentru că dacă e iarnă în realitate ar fi prea mult să pun iarnă şi în ficţiunea mea. În schimb e o plăcere să scriu în toiul verii fragmente de roman/povestiri care se petrec iarna. Şi nu doar să scriu, pentru că inspiraţia are nevoie şi de alte cărţi şi filme, aşa că recitesc cărţi despre iarnă, cum e ,,Zăpada’’ lui Pamuk sau revăd ,,Departe’’, filmul lui Nuri Bilge Ceylan (alegerile astea au fost cele mai la îndemână).
Sunt fascinante ploile, mai ales cele de vară, ştiu, dar tocmai pentru asta nu pot să scriu în timpul lor, pot să le privesc şi să le fotografiez, preferabil din casă, sună frumos hai să alergăm/dansăm prin ploaie, dar în realitate e altfel. Pe ploaie pot să prind din zbor vreo idee sau imagine, dar sigur o păstrez pentru mai târziu.
Iarnă-primăvară-vară-toamnă sau cum vrem să clasificăm acum – la orele de geografie eram invidioasă pe cei care trăiau în zone cu două anotimpuri, nu ştiu de ce, dar părea totul mai simplu -, pentru mine orice anotimp e bun câtă vreme apare bucata de cer senin. Într-un timp am locuit într-un ático, cel mai de sus etaj, şi primul lucru pe care-l făceam când mă trezeam era să mă uit spre o clădire cărămizie pe care bătea soarele dis-de-dimineaţă, aşa ştiam dacă o să fie o zi cu scris sau fără.
De obicei vremea frumoasă ne îmbie la alte lucruri care n-au de-a face cu munca, pentru că scrisul, pe lângă inspiraţie, plăcere, nevoie, trăire, e şi muncă, oricât ar nega unii, cum ziceam ne îmbie la altele, e adevărat, şi totuşi mie, dacă am un roman/povestire început/ă, mi-e suficient să ştiu că afară e frumos ca să mă apuc de scris, să-mi văd de treabă, fără să-mi tot spun: ce binevenită ar fi fost acum o plimbare pe lângă o fântână ademenitoare sau printr-un parc prietenos.
Eram odată la Roma, era noiembrie deja, dar era soare, totul mi se părea armonios şi m-am gândit atunci cât de greu e pentru un scriitor să-şi termine cărţile într-un oraş-ispită care nu te lasă practic să stai în birou cu frazele tale din laptop, ci îţi şopteşte încontinuu cu cea mai seducătoare voce: sunt aici, uită-te la mine, coboară, vino odată, aşa că am apreciat mai mult Bucureştiul, care îmi dă timp să mă concentrez la ale mele, nu e o răutate asta, tot ce spun e că pentru fiecare dintre noi există un oraş în care ne-ar fi imposibil să muncim, indiferent de vreme.
Găsiţi cărţile Alexandrei Niculescu şi la:
Dacă doriţi să susţineţi site-ul nostru, click sau scan (mulţumiri!):
Fotografie reprezentativă: Shifaaz shamoon / Unsplash
scrie un comentariu