Fiecare scriitor are propriile preferinţe legate de scris, detalii care de multe ori nu pot fi neglijate. Unii preferă cafeaua, alţii ceaiul, unii scriu bine pe ploaie, alţii în baruri. Unora le este propice aglomeraţia, zumzetul, însă altora le plac mai mult liniştea şi izolarea. Aşa că, în această anchetă citestema.ro, am ales să întrebăm câţiva scriitori dacă există vreo legătură între starea vremii şi inspiraţie. „În care anotimp reuşiţi să scrieţi cel mai bine?” Altfel spus, cum vremurile s-au tot schimbat, iar anotimpurile se amestecă: pe ce fel de vreme sunteţi mai creativi?
Gelu Diaconu (n. 1962, București) a debutat publicistic în 2004, în revista Oglinda Literară, cu un grupaj de poeme. Debutul în volum s-a produs doi ani mai târziu, cu povestirea Fabian (Editura Marineasa, 2006). În 2008 a urmat volumul de versuri Antipoeme (Editura Vinea), nominalizat la Premiul „Mihai Eminescu” pentru debut în poezie. Al doilea volum de poeme, Resurse interioare, a apărut în 2012 la Editura Marineasa. În 2013, Casa de Pariuri Literare i-a publicat volumul blues, iar în 2016, Editura Vinea a lansat, la Bookfest, Resurse umane. Editura Cartier i-a publicat în anul 2018 romanul Sebastian. Şi mai recent, în 2022, la Casa de Pariuri Literare, a apărut volumul Tramvaie vechi, autobuze care nu mai vin, iar în 2023, la Tracus Arte, Elegiile din Drumul Taberei. Tot anul trecut, la Cartier, a apărut romanul Kaulas. Anul acesta a publicat la Polirom Junior Fabian, iar la Paralela 45 romanul Viaţa mea în 1984. În prezent administrează site-ul cultural www.omiedesemne.ro.
Cișmeaua cu pompă
E final de august. O zi înnorată, o minune față de căldura de sub cupola din sticlă albastră limpede care a acoperit cerul până acum, în vara asta toridă cum n-au mai fost altele. Cândva, demult, era vacanță și nu-mi păsa de responsabilități, lecturi, scris etc. Băteam mingea pe maidan cu tovarășii mei indiferent de vreme. Uneori ne prindea o răpăială venită din senin, însă cerul se limpezea rapid și ne uscam într-un sfert de oră. Ne prindea bine o răcoreală scurtă și ne scutea de un drum la cișmeaua cu pompă, unde trebuia să apeși pe o pârghie ca să vină apa. Ne băgam capetele încinse sub jetul rece și ne stropeam ca nebunii.
Căldura este dușmanul de moarte al scrisului. Creativitatea se diluează complet, voința de a scoate ceva din creierul lichefiat de vipie e la cea mai scăzută cotă. Mi-e imposibil să scriu pe caniculă. Chiar și acum ideile îmi vin împiedicat, fără nerv. Terenul de joacă al scrisului e aproape impracticabil. E ca și cum ai vrea să prășești o parcelă tare și uscată cu o sapă boantă.
Cândva așteptam luna septembrie ca pe o a doua venire a zeului scrisului. Îmi ascuțeam creioanele și mintea, eram pregătit și încordat ca la startul unei curse de 100 m plat. De câțiva ani căldura mi-a confiscat nu doar luna septembrie, ci și octombrie și mare parte din noiembrie. De-abia din decembrie lucrurile stau mai bine. Totul se limpezește, ideile sunt mai clare, iar scrisul vine dintr-o nevoie interioară acută. Altminteri nu pot face nimic. E un joc de-a v-ați ascunselea noaptea. Alergi după o umbră, pana de curent a creativității nu se repară singură, lucrurile sunt incerte, îți trebuie condiție fizică și mentală ca să poți încheia cursa fără să te faci de râs.
Dar dacă îmi regăsesc echilibrul, totul merge bine. La început căznit, apoi din ce în ce mai bine. E ca și cum aș fi ieșit de sub jetul rece al cișmelei. Pot juca din nou pe terenul literaturii, gazonul e proaspăt, temperatura potrivită. Dacă vremea e rece, posomorâtă, închisă, totul e perfect. Astea sunt condițiile cele mai bune pentru scris. Nu-mi trebuie altceva decât liniștea nopții, un caiet, un creion și un pahar de vin. În rest, totul vine de la sine. Îmi plac izolarea, singurătatea, solitudinea nocturnă.
Nu știu cum scriu alții prin cafenele sau aeroporturi, cu laptopul în poală, în gălăgie. Singurele sunete pe care le suport sunt cele ale nopții, zgomotul ăla de fond întrerupt doar de motorul ambalat al unui automobil îndepărtat sau de țipetele liliecilor. Îmi place să fiu singur când scriu. Noaptea sunt scutit de marșul infernal al bormașinilor, de elicopterele care survolează cartierul, de înjurăturile celor care muncesc la reabilitarea blocurilor.
Când plouă noaptea e cel mai bine. Chiar dacă nu am inspirație, măcar schițez idei pe care le pot folosi mai încolo. Întrucât e cald în majoritatea lunilor anului (au fost 20 de grade în februarie trecut, spre exemplu), perioada în care pot scrie e foarte scurtă. Nu depășește, în medie, două luni pe an. Restul sezonului „rece” îl folosesc pentru redactare. Lucrez pe text până prin aprilie-mai. După aceea vine vara și totul se termină. Și nici măcar cișmele ca pe vremuri nu mai sunt.
Găsiţi cărţile lui Gelu Diaconu (şi) la:
Dacă doriţi să susţineţi site-ul nostru, click sau scan (mulţumiri!):
Fotografie reprezentativă: Crystal Tubens / Unsplash
scrie un comentariu