Fiecare scriitor are propriile preferinţe legate de scris, detalii care de multe ori nu pot fi neglijate. Unii preferă cafeaua, alţii ceaiul, unii scriu bine pe ploaie, alţii în baruri. Unora le este propice aglomeraţia, zumzetul, însă altora le plac mai mult liniştea şi izolarea. Aşa că, în această anchetă citestema.ro, am ales să întrebăm câţiva scriitori dacă există vreo legătură între starea vremii şi inspiraţie. „În care anotimp reuşiţi să scrieţi cel mai bine?” Altfel spus, cum vremurile s-au tot schimbat, iar anotimpurile se amestecă: pe ce fel de vreme sunteţi mai creativi?
George Cornilă (n. 1986, Focșani) a debutat cu romanul Cu dinții strânși (2007; reeditat în 2022). Au urmat romanele Miezul nopții în Cartierul Felinarelor Stinse (2013; 2014; 2021), Regele lupilor (2016), Expurgo (2018; 2019) și Diluvium (2019), biografia romanțată Hasdeu. Duhuri (2023), volumele de povestiri și nuvele Arlequine (2018), Entropic (2020) și Rezervația (2022) și cartea cu povești pentru copii Toxi Foxy (2018), pentru care a primit mai multe premii naționale și internaționale. Este prezent cu proze în peste zece antologii apărute în România și Marea Britanie. A fost copywriter, secretar general de redacție și redactor-șef. Face traduceri din literatura americană și britanică, scrie articole pentru Dilema veche, Observator cultural, Familia, Matca literară, Luceafărul de dimineață, Salonul literar și Aphelion (SUA) și ține ateliere de scriere creativă. Visează la o casă pe plajă, cu o cameră uriașă doar pentru bibliotecă și o cameră ceva mai mică pentru pisici. (sursa informaţiilor: polirom.ro)
Până acum câțiva ani, dacă n-ar fi fost durerile de oase, nici nu mi-ar fi trecut prin cap că aș putea fi meteosensibil. Sigur, m-a încercat mereu o melancolie discretă când se sfârșea vara, dar îmi păstram acel optimism copilăresc, căci fiecare anotimp aducea ceva specific, ceva de care în restul anului mi se făcea dor. Am copilărit într-un sătuc uitat între dealuri, nevoit, ca toți cei din jurul meu, să urmez ritmurile naturii. Dar mă bucuram când venea vara, mă bucuram când venea toamna, mă bucuram când venea iarna, mă bucuram când venea primăvara. De câțiva ani însă parcă simt tot mai mult nevoia de soare. Sanctuarul meu trebuie să fie un loc însorit, poate o insulă într-o mare caldă. Nu cred că aș mai putea trăi în nord, sub nori groși. Am început, așadar, să tolerez mai bine verile, chiar verile caniculare, decât iernile. Nu din cauza frigului, ci a întunericului.
Ceea ce scrii este, bineînțeles, influențat de condițiile în care scrii. Un text văratic, sub soarele arzător, nu e la fel ca un text invernal, când suflă crivățul sub clișeizatul cer de plumb, un text scris în creierii nopții nu e la fel ca un text scris în plină zi, nu contează când și unde ți-ai plasat povestea. Am învățat să scriu oricând și oriunde, în zori, după-amiaza, pe ploaie, de Revelion, în pat, în bucătărie, într-o cafenea, la tejgheaua unui bar, cu un ristretto sau o halbă de bere, cu eau de vie sau apă chioară, pe o bancă, în troleu, în mers, grăbindu-mă să schimb trenul, asta pentru că încă n-am găsit o cale de a mă împotrivi scrisului, cu toate că de multe ori mi-am pus în gând s-o fac. De pildă, acum e foarte devreme, nimeni nu s-a trezit încă, sunt doar eu într-o lume adormită, viața încă n-a început.
Deși toanele muzelor rămân imprevizibile, cu timpul descoperi tipare. Cel mai bine scriu dimineața, având aproape ibricul de cafea și, spre surprinderea mea, cel mai mare chef de scris mă cuprinde în lunile reci. Poate-i ceva atavic, doar poveștile se spuneau la gura sobei, poate-i din cauză că scrisul este pentru mine un paliativ. Odată ce trece decembrie, cu starea de bine a sărbătorilor, cu lumini și colinde, cu festinuri și răsfățuri, cu revederi și urări, iarna îmi devine nesuferită. O zice un om care-i născut într-o zi în care nămeții ajungeau la ferestre și care jumătate de viață a fost cuprins de extaz când începea să ningă.
Prin a doua săptămână din ianuarie, încep să nu mai am stare. Simt că aș scrie ceva. Mă uit prin caiete, prin carnetele cu idei, prin sertare, prin fișierele de pe laptop. Găsesc câte ceva abandonat cu mult timp în urmă, sute de idei de romane și povestiri, planuri, schițe, fișe, le cumpănesc, visez cu ochii deschiși. Uneori nu mă încântă nimic, dar nevoia e imperioasă, cerneala trebuie eliminată din organism, așa că mă așez la masa de lucru și încep să mâzgălesc sau să butonez. Uneori îmi ies primele pagini ale unui roman, alteori o proză scurtă, adesea doar câteva rânduri pe o hârtie pe care o rup. Dacă nu se poate serotonină, accept și dopamină. Cele mai multe cărți ale mele sunt începute în astfel de zile de iarnă, când totul e întunecos și rece și-mi trebuie un surogat pentru soare.
Găsiţi cărţile lui George Cornilă şi la:
Dacă doriţi să susţineţi site-ul nostru, click sau scan (mulţumiri!):
Fotografie reprezentativă: Kelly Sikkema / Unsplash
scrie un comentariu