Fiecare scriitor are propriile preferinţe legate de scris, detalii care de multe ori nu pot fi neglijate. Unii preferă cafeaua, alţii ceaiul, unii scriu bine pe ploaie, alţii în baruri. Unora le este propice aglomeraţia, zumzetul, însă altora le plac mai mult liniştea şi izolarea. Aşa că, în această anchetă citestema.ro, am ales să întrebăm câţiva scriitori dacă există vreo legătură între starea vremii şi inspiraţie. „În care anotimp reuşiţi să scrieţi cel mai bine?” Altfel spus, cum vremurile s-au tot schimbat, iar anotimpurile se amestecă: pe ce fel de vreme sunteţi mai creativi?
Lavinica Mitu (n. 1980, Slatina) a absolvit Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării, Universitatea din București. Cursul de creative writing ținut de Bogdan-Alexandru Stănescu și Cezar Paul-Bădescu la care a participat în 2017 i-a reactivat pasiunea pentru scris. Au urmat cursul coordonat de Florin Iaru și Marius Chivu, Atelierul de croitorie literară sub îndrumarea lui Florin Iaru, trei Ateliere intensive de scriere creativă la Vama Veche completate de șapte serii de Creative Writing Sundays organizate de Revista de Povestiri. A publicat proză scurtă în revista Iocan și pe revistadepovestiri.ro. Bărbatul fără cap este cartea sa de debut. (sursa informaţiilor: polirom.ro)
Nu există zi de vară în care copilul să nu se plângă de căldură. Am lăsat-o să stea în parc desculță, apoi doar în pantaloni scurți fără tricou și a urmat un tantrum de toată frumusețea când i-am spus că nu are voie să îi dea jos și pe aceștia. Am umplut sute de baloane cu apă, am cumpărat vreo cinci pistoale de plastic verzi, galbene, roșii, albastre și tot felul de dispozitive de stropit pentru că din când în când mai apărea câte un copil cu ceva mai interesant decât avea ea.
Fiecare drum cu mașina începe vara cu plânsete. Mi-e cald, am transpirat, de ce transpir? Tati, de ce nu dai mai tare aerul condiționat? Și toate se întorc cu fundul în sus, centura o strânge, se plictisește, vrea să se descalțe, vrea să se încalțe, i s-a ridicat tricoul la spate, îi intră soarele în ochi, vreau apă, eu de ce nu pot să beau de-aia rece ca voi? Când ajungem? Mai avem mult? Câte minute mai sunt? Adevărul este că dacă nu aș fi un adult forțat de constrângerile sociale să mă port… civilizat, aș reacționa fix așa cum o face ea.
De fiecare dată când se plânge copilul de căldură sau de frig pentru că, bineînțeles, iarna vine și ea cu tragedii infinite, vorbim despre ce ne place totuși la fiecare dintre cele patru anotimpuri. La un moment dat, cu o mimă serioasă de bătrânică înțeleaptă și gesticulând într-un fel care l-ar fi făcut pe orice italian să moară de invidie, fiică-mea mi-a spus că ea e fericită că nu e tot timpul vară sau iarnă, altfel s-ar plictisi. Mi-am dat seama atunci că în conversațiile noastre toamna și primăvara sunt ignorate. E greu, e-adevărat, să concurezi cu o bălăceală în mare sau cu Moș Crăciun și când mă întreabă care este anotimpul meu preferat îi răspund: cel în care suntem împreună. Dar noi suntem împreună tot timpul, mami, îmi răspunde. Și eu mă gândesc că peste o săptămână va începe grădinița, diminețile cu plânsete, negocieri, tristețea despărțirii pentru că fiecare zi în care pleacă de lângă mine, fie și pentru câteva ore, este sfârșitul lumii. Vor veni după-amiezile cu îmbrățișări, cu bucurie, serile cu: mâine nu vreau să mă mai duc la grădiniță, vreau să stau doar cu tine acasă, din nou plânsete, bucurie, vom trăi într-o lungă zi a cârtiței până la prima vacanță.
Când va pleca împreună cu tatăl ei și ușa se va închide în urma lor, chiar dacă din mintea mea ea nu pleacă nici măcar o secundă, cuvântul „mami” va putea să tacă pentru câteva ore și vor putea să vorbească și celelalte femei care locuiesc în mine. Iar una dintre ele va putea să scrie poveștile care s-au dilatat și s-au contractat de-a lungul celor trei luni de vară, un aluat lăsat la dospit între mine și somnul de prânz al copilului, când liniștea se cuibărea în dormitorul nostru dincoace de draperiile roșii și cadența respirației ei se imprima în ritmul frazelor pe care le scriam în gând.
M-am îndrăgostit de toamnă înainte ca ea să însemne anotimpul în care prind contur femeile care locuiesc în mine și nu sunt mame.
Toamna oamenii miros altfel. Mirosul soarelui de pe pielea lor se transformă în ceva care mă face să mă simt acasă, ca și cum aș fi fost plecată tot restul anului și acum sunt din nou în siguranță, așa cum nu mi se întâmplă să simt că sunt în nici un alt anotimp. Este atâta tandrețe amestecată cu intimitate în felul în care miros oamenii toamna încât mă reîndrăgostesc de cei pe care îi iubesc la fiecare început de septembrie. Toamna este singurul anotimp în care îmi place să îmbrățisez. Iarna oamenii sunt prea reci, primăvara îmi par mereu grăbiți și triști, iar vara, vara până și propria-mi piele este prea mult. Și îmbrățișările mă fac să mă simt conectată cu tot ceea ce este în afara mea și pot echilibra bucuriile interioare cu cele exterioare, mă simt mai vie ca niciodată și aș putea trăi într-o toamnă infinită fără a mă plictisi, fără a îmi fi dor de orice altceva mi-ar putea oferi un alt anotimp. Toate simțurile amorțite de peste vară încep să soarbă lacome gesturi, mirosuri, gusturi, senzații fără de care nu aș putea scrie. Oamenii sunt mai frumoși toamna și pot să îi îmbrățișez până când se transformă în cocoloașe de hârtie pe care le strecor în rucsac, vor deveni cândva o poveste, a mea, a altcuiva, nu are nici o importanță, nu mă grăbesc, toamna nu mă grăbesc niciunde, nu mă ascund de căldură, nu mă ascund de frig, nu mă ascund de mine, mi-e bine așa cum sunt și mă întreb uneori ce aș fi simțit dacă m-aș fi născut în alt anotimp.
Și mai este ceva aparte cu anotimpul acesta. Nu pot să „citesc” oamenii care poartă prea puține sau prea multe haine. Și a „citi” oamenii este important pentru scrisul meu. Haina nu-l face pe om, ar putea spune cârcotașii. Dar cum ar arăta o poveste în care toți oamenii ar fi goi? Intrigantă la început și apoi ar deveni plictisitoare, cred eu. Adevărul nu are niciun farmec dacă intră gol goluț într-o încăpere (a se citi „carte”). Atât scriitorul, cât și cititorul au nevoie să îl ascundă, respectiv, să îl găsească, sub cele mai potrivite haine. Dacă poartă prea puține, povestea se termină prea repede, dacă poartă prea multe riști să se plictisească cititorul până ajunge la el. În plus, mi-a plăcut întotdeauna felul în care oamenii poartă hainele toamna. Culorile care se asortează cu decorul, felul în care oamenii se confundă cu orașul, cochetăria sezonului eșarfelor, al pălăriilor care nu sunt neapărat necesare și umbrelele. Umbrelele sunt poate cel mai frumos lucru care i se poate întâmpla unui oraș și știu să spună povești mai bine decât oricine altcineva.
Îmi place să scriu toamna pentru că simt că am timp, ritmul unei zile nu este întrerupt de orele de caniculă, de temperaturi scăzute, de felul indecis în care primăvara îmbrățișează orașul, ba îl umple de flori, ba face doi pași în spate și iarna își mai scutură o ninsoare peste noi.
Îmi place să scriu toamna pentru că am urât cândva multe lucruri la anotimpul acesta și, dacă nu le-aș fi urât, nu aș fi putut să îl iubesc astăzi atât de mult.
Toamna mi-a părut mereu a fi anotimpul întâlnirilor, cel în care oamenii își spun mai des: „hai să ne vedem la o cafea” și îmi amintesc parcă a fost ieri dimineața în care am intrat prima oară într-o cafenea cu intenția de a scrie acolo. Cu o seară înainte, un prieten îmi arătase lucrările pictorului Adrian Borda din seria Life Is A Dance In The Rain și nu reușeam să îmi scot din minte poveștile puse de artist pe pânză, sunt și azi preferatele mele. Îmi tot imaginam cum m-aș simți dacă aș putea intra într-unul dintre ele, dacă aș fi de partea interioară a geamului cu o ceașcă de cafea în față, încă mă bântuie tablourile acestea și mi-am propus să scriu la un moment dat câteva povestiri plecând de la ele. Atmosfera din cafeneaua în care am intrat eu atunci nu avea nici o legătură cu ceea ce îmi imaginasem, dar am scris. Am scris mai mult decât reușeam să o fac acasă și, în timp, mi-am găsit ritmul, am înțeles pentru ce fel de texte am nevoie de intimitatea unei camere doar a mea și ce povești ies la suprafață mai bine într-un loc cu mulți oameni.
Îmi place să scriu în locuri aglomerate, îmi place zumzetul care umple străzile, îmi plac poveștile pe care le fur din jurul meu, îmi place ca atunci când o frază se încăpățânează să se așeze în pagină, când un personaj rămâne suspendat într-o scenă și nu știe cum să reacționeze sau nu știe cum să țină țigara între degete, când nu mă pot decide ce culoare are jacheta pe care o poartă să ridic privirea din ecranul laptopului și să descopăr un infinit de soluții pentru aceste blocaje, să îmi văd personajele strecurându-se printre taste și așezându-se discret lângă cuplul de la masa vecină.
Îmi place să scriu toamna pentru că reușește să-mi strige mai tare decât celelalte anotimpuri: scrie-mă! Sau poate că doar pe ea aleg eu să o ascult.
Cartea poate fi cumpărată şi de la:
Dacă doriţi să susţineţi site-ul nostru, click sau scan (mulţumiri!):
Fotografie reprezentativă: Urban Vintage / Unsplash
scrie un comentariu