Fiecare scriitor are propriile preferinţe legate de scris, detalii care de multe ori nu pot fi neglijate. Unii preferă cafeaua, alţii ceaiul, unii scriu bine pe ploaie, alţii în baruri. Unora le este propice aglomeraţia, zumzetul, însă altora le plac mai mult liniştea şi izolarea. Aşa că, în această anchetă citestema.ro, am ales să întrebăm câţiva scriitori dacă există vreo legătură între starea vremii şi inspiraţie. „În care anotimp reuşiţi să scrieţi cel mai bine?” Altfel spus, cum vremurile s-au tot schimbat, iar anotimpurile se amestecă: pe ce fel de vreme sunteţi mai creativi?
Suzănica Tănase (n. 1982, în Constanța) – câștigătoarea Distincțiilor revistei Itaca pentru cartea anului 2020 – diaspora, secțiunea Proză; câștigătoarea Premiului Cristian Săileanu 2020, secțiunea roman, ediția a II-a.
Este absolventă a Academiei de Științe Economice din București, a Colegiului de Asistență Socială Georgian College, York University și a Facultății de Psihologie, Laurentian, din Ontario, Canada.
Consultant de Imigrări, a publicat articole de specialitate în Canadian Newcomer Magazine, Toronto, și eseuri narative în revista Literomania, revista Observatorul Toronto și Eagle Magazine.
A publicat Cap de lut (Coresi, 2014), O mie de impresii divizate (Berg Books, 2018), Grădina Sofiei (Casa de pariuri literare, 2020), Oameni fără piele (Casa de pariuri literare, 2022), A unsprezecea zi din august (Litera, 2024).
Să fie liniște, se împrăștie zvonul prin camerele copiilor. Mama scrie, sau mama lucrează.
Era o vreme când scriam doar noaptea, numai atunci când singurul zgomot pe care îl auzeam era murmurul repetat al mașinii de spălat vase peste ochii închiși și respirația ușoară, peste o casă în semi-întuneric.
Era o vreme când scriam doar pe stomacul gol, sau doar dimineața, sau doar vara, sau doar la umbră, sau doar cu ochii către orizont, spre o priveliște largă, deposedantă.
Era o vreme când trebuia neapărat să citesc înainte să scriu, sau să mă plimb, să iau la picior un parc întreg până reușeam să-mi aștern ideile pe ecranul minții mele.
S-au dus toate acele vremuri. S-au stins odată cu etapele vieții mele.
Acum mă închid. Mă închid într-o cameră, oricare ar fi ea, mă închid în mine, în liniște, într-un balon mic, mic, pe care încerc să-l ridic de la sol suflând într-o anumită direcție. Mă închid în întunericul urechii, deschid lumina unui monitor și pornesc singurul motoraș care mă mai salvează din când în când.
N-aș putea scrie într-o cafenea, cu clinchetul ceștilor bolborosind în aer, cu vorbele oamenilor peste povestea mea, m-aș simți inundată, cu ferestrele larg deschise, ca și când aș fi într-o gară, furată mereu de alți și alți călători.
Scrisul vine spre mine mereu pe vârfuri și în liniște, aduce cu el o coală mare și albă de hârtie pe care încep să-mi foșnească cuvintele, pe care se naște un vânt, îmi zâmbește subtil un personaj, ne luăm în brațe, ne cutremurăm. Trebuie neapărat să fie liniște ca să trecem amândoi peste, peste tristețe, peste durere, peste inutilitate.
Când eram mai tânără îmi plăcea să pictez, foloseam culori în loc de cuvinte. Ajungeam într-un vârf de deal, îmi întorceam spatele pădurii și pe aceeași coală albă de hârtie trăgeam de frânghia unui clopot din bisericuța din vale, sau mâncam frăguțe din grădina maicii Macrina. Pe atunci era mereu liniște. Mi-ar fi plăcut să fi scris atunci, în acea liniște.
Acum pot doar să mi-o amintesc, în balonul meu pe jumătate ridicat de la pământ, liniștea devine o ambianță artificială pe care o tot creez cu aceleași unelte, din aceleași sticluțe de pe aceleași rafturi.
Scrisul devine o a doua personalitate, ceva ce ascund de toată lumea, ca o mică bijuterie găsită sub o petală de floare, mi-e teamă să mă laud cu ea, cu el, mi-e teamă să nu ajungă pe mâna adevăratului proprietar. Să rămână în urmă doar liniștea.
Prin scris am reușit să-mi întorc rănile pe dos, să le curăț în apă călduță, să le usuc la soare, să le transform în epoleți care să îmi lucească din când în când pe umeri. Am fost acolo, am văzut asta, am trăit tot, asta reușește scrisul. Sunt un general cu vulnerabilitățile la vedere, cu cizmele lustruite, cu arma în tocul ei din piele.
Însă după un timp mă smulg, balonul meu se dezumflă ușor, îl arunc în întunericul unui sertar și ies la lumina zgomotului care lovește din toate părțile. Îmi trebuie o vreme ca să mă scutur de starea scrisului, e ca atunci când ieși din întuneric în plin soare, îmi lăcrimează ochii. Revin la prima personalitate, devin un ac de pick-up ce atinge discul de vinil, pe partea cealaltă. Mă deplasez lent de-a lungul șanțului deja imprimat pe disc, îi știu pe de rost traiectoria.
Nu știu dacă plâng prin scris, sau mă bucur nesperat de mult, cert e că îmi aduce un fel de stare care nu îmi este permisă altfel. Se calmează toate apele interioare atunci când scriu, se reorganizează valurile, dispar grijile, vocile, discul de vinil. Mă ridic, mă ridic, indiferent de anotimp, de aglomerație, de culorile de afară.
Era o vreme când scriam de la geam, din pat, sau de pe o bancă din parc.
Era o vreme când scriam doar învelită într-o mare tragedie. Era o vreme când scrisul era o rugăciune, Doamne-Doamne explică-mi Tu cum e mai bine.
Dar nu mai e demult așa, scrisul a devenit și rugă și răspuns, mă dezvelește și totuși mă protejează. Scrisul nu mă minte și poate de aceea, îi sunt atât de loială.
Să fie liniște, se împrăștie zvonul prin camerele copiilor, iar mie mi-e milă din nou de ei și vreau să cobor din balon. Știu că o să vină o vreme când o să mă scufund de tot în liniștea casei, sperând că scrisul mă va elibera și atunci, ca un colac de salvare.
Carţile publicate de Suzănica Tănase pot fi cumpărate şi de la:
Dacă vrei să susţii site-ul, click sau scan (mulţumiri!):
Fotografie reprezentativă: Pietro Tebaldi / Unsplash
scrie un comentariu