Fiecare scriitor are propriile preferinţe legate de scris, detalii care de multe ori nu pot fi neglijate. Unii preferă cafeaua, alţii ceaiul, unii scriu bine pe ploaie, alţii în baruri. Unora le este propice aglomeraţia, zumzetul, însă altora le plac mai mult liniştea şi izolarea. Aşa că, în această anchetă citestema.ro, am ales să întrebăm câţiva scriitori dacă există vreo legătură între starea vremii şi inspiraţie. „În care anotimp reuşiţi să scrieţi cel mai bine?” Altfel spus, cum vremurile s-au tot schimbat, iar anotimpurile se amestecă: pe ce fel de vreme sunteţi mai creativi?
Vasile Baghiu (n. 5 decembrie 1965, Borleşti, Neamţ) este creatorul conceptului poetic al „himerismului”. Membru al Uniunii Scriitorilor din România și al PEN-Club.
A publicat mai multe volume de poezie, între care Gustul înstrăinării, Febra, Depresie, Metode simple de încetinire a timpului, Avantajul de a nu câștiga nimic, o culegere de proză scurtă (Punctul de plecare), patru romane (Ospiciul, Planuri de viaţă, Fericire sub limite, Alergările unui scriitor) şi numeroase articole şi eseuri în reviste.
Este inclus în diverse antologii și istorii literare, cum ar fi O panoramă critică a poeziei românești din secolul al XX-lea de Marin Mincu, Istoria literaturii române contemporane de Mihai Iovănel, Poezia românească după 1945 de Ion Pop.
Laureat al mai multor premii, între care Premiul Poesis, Premiul Filialei Iași a Uniunii Scriitorilor, Premiul Mihai Ursachi, Premiul Patrel Berceanu, a obţinut câteva burse „writers-in-residence” în Europa de Vest, iar fragmente din opera sa au apărut, în traduceri, în numeroase reviste și antologii din străinătate.
Vasile Baghiu a lucrat, în perioada debutului, ca asistent medical într-un sanatoriu de tuberculoză, experiență care i-a influențat scrisul. A fost, de asemenea, ziarist, realizator tv, profesor, a fondat reviste de educație pentru sănătate și a publicat manuale pentru învățământul sanitar. Este în prezent psiholog în serviciul de sănătate publică din Piatra-Neamț și susține, la Biblioteca „G.T. Kirileanu” și în școli, conferințele-dialog Cultura sănătății.
Când nu îți câștigi existența din scris, nu îți permiți luxul preferințelor privind ambientul, anotimpul și altele de acest fel, scrii în timpul rămas liber și profiți de orice moment de liniște în care mintea se poate seta pe ceea ce ai în lucru, poeme, proză scurtă, roman, critică literară, eseu.
Am scris, astfel, indiferent de anotimp, de ploaie, de ninsoare, de soare și de nori trecători, în cele mai diverse locuri. Pe sub bancă, pe ascuns, la școală, în timpul orelor, prin unghere retrase în pauzele de cafea de pe la joburile prin care am trecut, prin parcuri, în trenuri, în autobuze, în gări și autogări, în cafenele, oriunde prindeam o clipă de răgaz pentru a-mi aduna mințile și a face să se întâmple un pic de magie pe foile și carnetele pe care le învârteam prin buzunare și prin genți.
În anii debutului, ai primelor poezii, am scris mereu pe tot felul de colţuri de mese, prin cabinete medicale, pe băncile din parcul sanatoriului în care am îngrijit bolnavi şi am locuit şi prin laboratoarele prin care am lucrat. Proza necesită un pic mai multă aşezare, dar poezia se poate scrie şi aşa, „pe genunchi”. Un carnet și un creion sunt de ajuns. Mai nou, doar telefonul.
Mai târziu, peste ani, după ce am coborât de la sanatoriul din munţi, am reuşit să-mi cumpăr şi un birou, dar multă vreme nu prea am avut un loc al meu prin apartamentul nostru de două camere în care trăiesc şi acum, pentru că mereu era nevoie fie să-şi facă temele copiii, fie să lucreze soţia la hârtiile ei de contabilitate. Nu m-am plâns şi nu mă plâng, pentru că am lucrat şi în aceste condiţii foarte bine, dar de când copiii au părăsit cuibul, soţia mea Iuliana şi cu mine ne-am organizat parcă un pic mai bine spaţiul, cu toate cărţile şi lucrurile care se tot adună, cu tot. Aşa se face că am şi eu acum un colţ în casă doar al meu, care este chiar un birou aşezat sub rafturile pline de cărţi, înspre uşa din sufragerie care dă în balcon. Nu e cine ştie ce, dar tot e ceva mai mult decât nimic, mai ales că acum nu se mai adună hârtiile, pentru că lucrul se întâmplă mai mult pe computer.
Lucrez cu plăcere la acest birou, în special pentru că în ultimul timp, după ce am scris romanul „Planuri de viaţă”, dar și „Fericire sub limite” sau „Alergările unui scriitor”, sunt prins de scrierea altui roman. Nu vorbesc, deci, despre poezie, care e așa, undeva pe muchie de cuțit, vine și pleacă, are jocurile ei cu viața și timpul. Vorbesc despre scrisul-scris de proză, de construirea acelei lumi de roman care aspiră la nivelul de autenticitate pe care doar viața-viață îl are.
Pe de altă parte, în ultimii ani mi-am scris cărţile şi prin nişte rezidenţe literare occidentale în care am avut şi spaţiu şi timp, mai mult chiar decât aş fi avut nevoie, dacă pot spune aşa, iar faptul acesta mi-a pus în mişcare resursele de inspiraţie, răbdare şi rezistenţă într-un mod pe care nu l-aş fi cunoscut fără şansa ieşirilor în străinătate. Pentru că mintea unui scriitor are nevoie de schimbări exterioare, de diversitate. Eu unul cel puţin aşa funcţionez ca scriitor, am nevoie ca din când în când să schimb peisajul, să văd lume nouă. Și schimbările acestea vin, iar dacă nu vin le caut, le provoc, le aduc în pătrățica vieții mele.
O vreme am scris dimineaţa, cu întunericul la geamul din bucătărie, vara și iarna. Mă trezeam pe la 4,30, îmi făceam o cafea, iar până pe la 7,30, când trebuia să plec la serviciu, încercam să avansez cu două-trei pagini de computer. Este un moment foarte bun al zilei, în care gândurile îmi sunt limpezi şi încrederea în forţele proprii intactă. Acum, de vreo doi ani, diminețile îmi sunt prinse cu alergările, dar scrisul își face loc chiar și așa în programul zilei, după-amiezile și serile, are căile lui de a se insinua, de a te menține în rol, rolul de scriitor care scrie în vremuri amestecate pentru o audiență de multe ori, poate, imaginară, himerică, himerizată.
Nu am nişte reguli, dar ştiu (am învăţat) că disciplina, în special când scrii proză, este un instrument foarte eficient în ducerea la capăt a unei cărţi. Uneori scriu mai mult, alteori mai puţin, dar ceea ce este cu adevărat important este să-mi fie limpede subiectul, să am clare în cap situaţiile, scenele, personajele. Serile citesc romane clasice sau dintre cele mai noi, pentru că simt că în felul acesta îmi menţin tonusul şi tonul, entuziasmul şi – de ce nu? – inspiraţia. Lectura zilnică este la fel de necesară ca menţinerea ritmului la scris. La fel, optimismul, încrederea, speranța că toate acestea au cu adevărat un sens dincolo de trecerea noastră rapidă prin cadru.
Puteţi cumpăra cărţile lui Vasile Baghiu şi de la:
Dacă doriţi să susţineţi site-ul nostru, click sau scan (mulţumiri!):
Fotografie reprezentativă: Florencia Potter / Unsplash
scrie un comentariu