A apărut recent la Editura Polirom „Linia Kármán”, roman care închide o trilogie din care mai fac parte „O formă de viaţă necunoscută” şi „Vântul, duhul, suflarea”. Aflăm împreună de la Andreea Răsuceanu cu ce gânduri a trimis către cititori această nouă carte.
Dragă Andreea, începem dialogul acesta chiar în ziua în care lansezi la Librăria Humanitas de la Cișmigiu noua ta carte, Linia Kármán. Este vorba de finalul unei trilogii căreia i-ai dedicat câțiva ani buni din viața ta. Cum privești acest al treilea volum în raport cu celelalte două? Îl recomanzi și ca lectura individuală sau e de sperat ca acel cititor pasionat la care visează toți scriitorii să ia cele trei romane la rând?
Linia Kármán este ultimul roman din trilogie, într-adevăr, și m-am bucurat că deja criticii vorbesc despre cele trei romane ca despre un proiect prozastic unitar, de mari dimensiuni, construit în jurul unui topos comun: satul C. Cele trei romane se pot citi însă separat, și în orice ordine va dori cititorul, nu există o unitate tematică, decât în sensul în care persistă, în toate, o obsesie a recuperării istoriei, a trecutului, dar subiectul, acțiunea sunt tratate diferit și au mize diferite. O formă de viață necunoscută e, poate, romanul cel mai apropiat de ficțiunea istorică, dar cu o prelungire în metafizic și cu un mesaj feminist. Vântul, duhul, suflarea e povestea unui transfug, care încearcă să treacă Dunărea înot în ultimul deceniu de comunism românesc, dar în adâncimea poveștii stă o altă temă importantă, cea a fiului neiubit, în sens biblic. Iar Linia Kármán vorbește despre emigrație, despre limitele care ne despart și măsura în care suntem cu toții străini, la un moment dat, suntem celălalt. Într-adevăr, e un proiect la care scriu relativ constant de șapte ani, dar care se prelungește mult în trecut, când am început să schițez profilurile primelor personaje. Firește că mi-ar plăcea ca oricine va citi unul dintre romane să le caute și pe celelalte, dar, încă o dată, ele nu se află într-un raport de intercondiționare, în nici un sens.
Ultimii ani nu au fost ușori pentru nimeni și probabil că doar dacă ai fi trăit izolat n-ai fi putut observa cum s-au schimbat treptat unii oameni: ceva mai anxioși ori mai nervoși, ceva mai neîncrezători și mai lipsiți de speranță. Cum a fost pentru tine să continui sa scrii, în astfel de vremuri, la o trilogie care vorbește atât de profund despre identitate și alteritate?
Uneori scrisul a fost un refugiu, alteori nu am putut să scriu, pur și simplu. În pandemie, când am scris la Vântul, duhul, suflarea, mi-am dat seama că, imperceptibil, treptat, a intrat în text o parte din angoasa, din nesiguranța, din sentimentul de provizorat din exterior. Am avut atunci senzația că m-am închis în cartea mea ca într-o cameră, dar una cu o fereastră mare, prin care pătrundeau mereu zgomotele de afară. A plutit mereu în aer ceva amenințător, cu atât mai înfricoșător cu cât era o amenințare nevăzută și neauzită, ceva inefabil, care distrugea atât de multe vieți. Apoi, când a izbucnit războiul din Ucraina, am avut din nou o perioadă când nu am putut face altceva decât să urmăresc compulsiv posturile de știri. Când m-am întors la roman, mi-am dat seama că în scris a trecut o parte din violența, oroarea, spaima generală pe care mintea mea le absorbise și le prelucrase în mod inconștient. E mereu ceva din ceea ce se întâmplă în jur în scrisul nostru, nu poți să fii altceva decât omul timpului tău, chiar și atunci când scrii despre trecut. Tot ceea ce s-a întâmplat în ultimii ani nu a făcut decât să-mi adâncească obsesiile despre care vorbești, legate de căutarea identitară, de alteritate, de recuperare și memorie.
Și acum, că romanul Linia Kármán a fost trimis către public, crezi că tot plumbul acumulat în ultimii ani se va resimți în ce vei scrie mai departe? Ori se poate spune că prin trilogie ți-ai definit stilul, amprenta personala? Te întreb asta și pentru că, de la distanță privind lucrurile din lumea editorială, nu am putut să nu observ că te-ai desprins de colecția pe care o coordonai la Editura Humanitas și m-am gândit că ai procedat așa pentru a te concentra mai bine pe viața de scriitoare.
Cum bine ai intuit, am început deja să lucrez la un alt roman, care nu mai are nici o legătură cu trilogia. Nu știu ce anume va intra în această nouă carte din ce am trăit în ultimii ani, dar cu siguranță stilul, amprenta personală se vor resimți și aici. Consider că amprenta stilistică a unui scriitor e extrem de importantă, e primul indiciu că vorbim despre un scriitor adevărat, și mă bucur de câte ori un cititor îmi spune că îmi recunoaște imediat stilul, în orice aș scrie.
M-am desprins de colecția de la Humanitas cu greu, a fost un pas pe care am simțit nevoia să-l fac în primul rând din cauza oboselii acumulate în ultimii ani, dar și pentru că munca de editor e cronofagă și repetitivă, cu părți administrative care nu se văd neapărat, dar există, cu grija unor aspecte pur pragmatice etc. Ajunsesem la un fel de saturație pe care cei din lumea editorială o cunosc foarte bine, mai ales dacă sunt scriitori. E o foarte mare risipă de energie, și un consum emoțional care te erodează în această profesie, iar eu am simțit că e momentul să mă întorc la cercetare, la cursurile universitare și mai ales la scris. A fost o perioadă de regenerare, în care am simțit efectiv că discuțiile cu studenții mei de la Litere, o nouă activitate, de cercetător, cele două cărți la care lucrez în paralel, una de non-ficțiune, cealaltă, romanul despre care ți-am spus, mi-au dat un cu totul alt tonus.
Simt în tot ce-mi spui o forţă impresionantă şi mă bucur să văd că ai atâta poftă de proiecte noi. Cum a fost după ce ai pus ultimul punct în Linia Kármán? Bucurie sau regret?
Bucurie că am dus la capăt un roman, și un proiect mai amplu, complicat și solicitant, al trilogiei. Regret că mă despart de o lume și de personajele mele. Linia Kármán e, cum au observat deja unii cititori, făcându-mi o mare bucurie, o lume în sine, una vie, în care totul se joacă pe granița asta invizibilă, care te poate mistui uneori, dacă te apropii prea tare. Mie mi-a plăcut să trăiesc în această lume, împărtășind angoasele și nesiguranțele personajelor mele, urmându-le în aventurile lor riscante, și am simțit de multe ori că mi-am provocat eu însămi limita, că m-am apropiat de linia ei de foc. În toate sensurile, de la provocarea pe care a constituit-o construcția romanului până la intensitatea și tensiunea anumitor episoade din carte, pe care nu mi-a fost ușor să le scriu.
Dă-mi, te rog, un exemplu de astfel de episod dificil de dus şi modul în care l-ai „pus la punct” până la urmă.
Mă gândesc în primul rând la episodul care o are în centru pe Drăgana, roabă mănăstirească eliberată, acuzată de o dublă pruncucidere. Am vrut să surprind acolo și disperarea unei mame, pusă în fața momentului cumplit al pierderii unui copil, și incapacitatea ei de a se mai lupta cu răceala, indiferența și în cele din urmă cruzimea comunității, care o împinge spre dezastru. Și totodată această atitudine de indiferență, apoi ostilitate, respingere amestecată cu un spirit acuzator, culminând cu condamnarea fără drept de apel a unui seamăn, doar pentru că este vulnerabil, un outsider într-un sens sau altul, pentru că este străinul. Am vrut de fapt să scriu despre rău, răul fundamental care există în oameni și ale cărui manifestări iau uneori forme aparent inofensive, ca apoi să devină distrugător.
Am citit de altfel mult despre diferite cazuri de acest fel, din secolul al XIX-lea românesc, când femei care pierdeau o sarcină erau acuzate de vrăjitorie, de avort autoprovocat, mai ales dacă era vorba despre un copil nelegitim sau dacă erau sărace, lipsite de mijloacele necesare pentru creșterea lui. Drăgana e vulnerabilă din toate punctele de vedere, comunitatea o disprețuiește, oamenii cer ca ea să nu fie înscrisă în catagrafia satului, pentru că e o străină, și chiar și cei care îi arată bunăvoință la un moment dat îi vor întoarce spatele la prima acuzație nedreaptă. Singura care îi va lua apărarea e moașa satului, căci ea știe adevărul despre pierderea sarcinii, dar vocea ei e una singură. Nu întâmplător, scena de final, cu agonia și moartea Drăganei, se petrece într-o liniște nefirească, mormântală a satului, este imaginea perfectă a indiferenței care ucide.
E foarte interesant să aflu astfel de lucruri din „bucătăria” scrisului tău, din felul cum ai gândit să structurezi textul, cum ai ales să laşi liniştea aceea la final. Sunt convins că sunt foarte multe astfel de momente într-un fel calculate, dar şi multe în care te-ai lăsat purtată de instinct. Şi ţinând cont de aspectul ăsta, care parte din trilogie ţi-a fost mai greu de dus, care a avut nevoie de mai mult calcul pentru a ajunge la efectul dorit de tine?
Mărturisesc că bună parte din aceste momente se nasc spontan, de fapt e un proces pe jumătate instinctiv, cum spui, pe jumătate rațional. Cumva, lucrurile se întâlnesc la mijloc. Am scris într-un ritm destul de rapid episodul acesta, ca și pe altele (imediat ce documentarea s-a încheiat), pur și simplu, așa am văzut-o pe Drăgana, în singurătatea ei absolută, înspăimântătoare, în tăcerea satului din care parcă a dispărut orice formă de viață. Apoi am continuat adăugând alte elemente de atmosferă, invers proporționale cu drama și zbuciumul ei, casele ferecate, curțile pustii, până și biserica, goală și închisă. Singurătatea ei și tăcerea lumii din jur cred că sunt mai apăsătoare, mai puternice decât ar fi fost o scenă zgomotoasă, cu multe personaje, în care agresivitatea, violența să fie exprimate explicit.
Nu mi-a fost nicăieri mai greu, am scris mereu cu aceeași ușurință, odată ce am încheiat perioada documentării, totul a venit de la sine.
Dragă Andreea, mi-ai spus un lucru într-un alt interviu, un lucru pe care l-aş verifica acum, în contextul noului tău roman: „Cred că există un timp al fiecărei cărţi”. Este acesta cel mai potrivit moment pentru Linia Kármán?
Da, cred că este exact momentul în care trebuia să apară. E o carte în care se reflectă câteva dintre temele fierbinți ale lumii noastre, emigrația, cu efectul ei inevitabil, obsesia recuperării rădăcinilor, alteritatea și modurile diferite în care oamenii se raportează la ea, violența, psihologică sau fizică. E și cartea unei căutări de sine, și totodată a obsesiei de a depăși o limită, linia de foc din existența fiecăruia, iar acum cred că e un moment în care avem cu toții nevoie, poate mai mult ca oricând, de un nou echilibru, de o reconfigurare interioară, care să ne pună în acord cu lumea din jur.
Cartea poate fi cumpărată de la:
…iar dacă doriţi să susţineţi citestema.ro (mulţumiri!):
scrie un comentariu