Cel mai recent roman al celui mai important scriitor francez contemporan, Michel Houellebecq, a apărut, în traducere din franceză de Daniel Nicolescu, la Editura Humanitas Fiction, în colecţia Raftul Denisei, colecţie coordonată de Denisa Comănescu.
Cel de-al optulea roman al lui Michel Houellebecq, Anihilare, publicat în Franța în ianuarie 2022 într-un prim tiraj de 300 000 de exemplare, a cunoscut rapid numeroase traduceri. Iconoclastul autor își intrigă din nou publicul, imaginând o poveste profund umană, cu vibrări de melancolie, dar și cu neașteptate și tulburătoare tresăriri metafizice, pe care până acum nu le lăsase să transpară în paginile sale de proză.
Început ca un thriller, cu teroriști informatici, care coboară treptat din virtualul netului în realitatea cotidiană, preschimbând pixelii în sânge, romanul deschide și o tramă politică, atent și iscusit articulată, ce se petrece în toiul alegerilor prezidențiale din Franța anului 2027, punând în scenă personaje cu identitate reală descifrabilă. Firele narative se leagă grație personajului Paul Raison, un rezonabil și aparent anost înalt funcționar în Ministerul de Finanțe, care, pe măsură ce poveștile publice înaintează, își descoperă vidul existențial și încearcă, sub presiunea veștii că suferă de o boală incurabilă, să-și creeze un viitor, recuperând urmele de afecțiune ale unui trecut ratat. Un viitor pe cât de scurt, pe atât de dens.
Paul Raison are 50 de ani, e înalt funcționar într-un minister și trăiește într-un cartier șic al Parisului, alături de o soție de care s-a înstrăinat. Navighează abulic pe coridoarele puterii, consiliind un ministru tehnocrat care vrea să-și reînnoiască mandatul într-o perioadă tulbure, când terorismul digital ia amploare: o grupare misterioasă postează pe net pentagrame, mesaje ciudate, apoi deep-fake-uri pline de cruzime, pentru ca apoi să treacă la fapte. Însă nimic nu mai poate zgudui opinia publică, amorțită de circul mediatic al unor alegeri din Franța anului 2027, în care oameni politici și foști moderatori de televiziune își dispută întâietatea. Când tatăl lui are un grav atac cerebral, Paul se vede nevoit să se desprindă de rutina anesteziantă a profesiei și căsniciei, întorcându-se înspre el. Profund marcat de complexitatea relațiilor de cuplu ale surorii, fratelui și tatălui său, începe să își pună sub semnul întrebării existența, regretând că nu a întrevăzut mai devreme posibilitatea unui refugiu, unicul, de altfel, în fața agoniei vieții și a morții – iubirea. O revelație prea târzie, în urma diagnosticului nemilos primit după o vizită la stomatolog? Nu, este răspunsul surprinzător al unui autor care ne-a obișnuit cu dezabuzarea și cinismul: fiecare clipă trăită cu adevărat înaintea deznodământului răscumpără totul și oferă șansa contemplării senine a sfârșitului, fie el extincție biologică sau disoluție a umanității.
„Romanul cel mai delicat, mai melancolic și mai sensibil al lui Michel Houellebecq.“ Charlie Hebdo
„Houellebecq descrie, cu o forță rară și cu o neobișnuită formă de tandrețe, ceea ce ne rămâne atunci când lumea se năruie.“ Figaro Histoire
„Cu Anihilare, Michel Houellebecq întredeschide o ușă spre lumină.“ Le Soir
„Sub acest titlu destul de sumbru se ascunde un roman emoționant. […] Luându-i prin surprindere pe toți cei care așteptau un roman politic, Michel Houellebecq semnează un act de credință în puterea dragostei și a literaturii.“ Elle
„Un roman spectaculos despre dorință, iubire și moarte.“ Madame Figaro
FRAGMENT
Informaţia a venit puţin după ora 18.00, Paul a fost anunţat la 18.25 printr‑un mail al ataşatei de presă a ministrului. Un nou mesaj îşi făcuse apariţia pe net; începea, ca de fiecare dată, printr‑un montaj de pentagoane şi de cercuri desenate rudimentar; ansamblul era însă mereu diferit, iar numărul cercurilor, în special, varia. Urma un text alcătuit din caractere obişnuite; de data asta însă, era vădit mai lung: mesajele precedente aveau patru sau cinci rânduri, acesta vreo douăzeci.
Dând clic oriunde în fereastră, începea filmul. Oceanul era cenuşiu, agitat. Camera de filmat se apropia încet de un vas, un cargou gigantic cu containere care tăia valurile cu viteză, fără să întâmpine vreo problemă. Puntea era pustie, nu se zărea nici un membru al echipajului. Deodată, fără impact aparent, uriaşul vas se ridica deasupra oceanului şi apoi cădea, secerat în două de la mijloc. Cele două jumătăţi dislocate se scufundau în mai puţin de un minut.
Trucajul era, ca de obicei, perfect, şi‑a zis Paul, credeai cu totul în adevărul scenei. După unul sau două minute, l‑a sunat pe Doutremont. Acesta tocmai se ocupa de afacere, desigur, şi nu putea spune nimic deocamdată; a promis că‑l va suna de îndată ce va afla ceva, chiar şi târziu.
L‑a sunat înapoi la ora opt dimineaţa şi Paul a primit mesajul când s‑a trezit. Prefera să nu‑i comunice nimic prin telefon, aşa că i‑a propus o întâlnire la minister, în cursul după‑amiezii; dorea să fie însoţit de unul dintre şefii lui de la DGSI.
A ajuns la ora 14 fix, însoţit de comisarul Martin‑Renaud; era un bărbat de vreo cincizeci de ani, cu părul sur, tuns scurt, cu aer mai degrabă militar – în realitate, lui Paul îi cam amintea de propriul său tată.
— Sunteţi şeful celulei informatice?
— Nu tocmai; conduc DGSI. Întâmplător, am avut prilejul să lucrez, acum mulţi ani, cu tatăl dumneavoastră. Am aflat ce i s‑a întâmplat, îmi pare nespus de rău, e şi unul dintre motivele pentru care mă aflu aici; să vorbim însă mai întâi despre subiectul zilei.
Se întoarse spre Doutremont.
— Mesajul, i‑a spus acesta, prezintă anumite elemente originale față de precedentele. În primul rând, în felul de difuzare: de data asta a parazitat vreo sută de servere, cam peste tot în lume, inclusiv în China, ceea ce nu s-a mai întâmplat până atunci. Dar, mai ales, filmele anterioare fuseseră nişte trucaje – trucaje foarte bine realizate, dar trucaje. De data asta, avem îndoieli serioase.
— Vreţi să spuneţi că o navă a fost scufundată cu adevărat?
— Înmatricularea ei e foarte lizibilă în imagini, nu ne‑a fost deloc greu s‑o identificăm. E vorba despre un cargou de containere de ultimă generaţie, construit pe şantierele navale din Shanghai. E un vas puţin mai lung de 400 m, care poate transporta până la 23 000 de containere standard, adică o încărcătură de aproximativ 220 000 de tone. Asigura legătura între Shanghai şi Rotterdam şi fusese închiriat de de CGA‑CGM, care este al patrulea armator mondial în domeniul transportului de mărfuri; e un operator francez. Fireşte, le‑am cerut să ne semnaleze dacă vreunul dintre vase suferise vreun accident. Sunt obligaţi să ne răspundă; până acum n‑au făcut‑o. Presupunem că ar vrea ca afacerea să nu fie făcută publică şi că şi‑ar dori o promisiune din partea noastră în sensul acesta.
— Nu suntem deloc convinşi că le putem împlini cererea, a intervenit Martin‑Renaud. Par să creadă că putem controla mass‑media în orice împrejurare şi că putem hotărî ce ştiri devin publice; ceea ce e departe de a fi adevărat. Există zeci de posibilităţi ca informaţiile să se scurgă şi nu putem nicicum controla acest lucru, cu atât mai mult cu cât există un amănunt ciudat în video: nu apare nici o persoană, nici un membru al echipajului – de parcă ar fi fost preveniţi de atac şi ar fi avut timp să părăsească nava. Dacă aşa au stat lucrurile, mai devreme sau mai târziu vor apărea vrând‑nevrând, şi nu‑i vom putea împiedica să vorbească.
— Presupun că un vapor atât de mare nu e uşor de scufundat. E nevoie de echipamente militare, nu?
— Într‑o oarecare măsură. Un lansator de torpile e un echipament greu de găsit pe piaţă, dar care poate fi montat pe un vapor obişnuit. Metoda folosită aici a fost dislocarea: nu există contact direct între vas şi torpilă, aceasta explodează la câţiva metri dedesubt. Coloana de apă care năvăleşte, care e proiectată prin bula de gaz provocată de explozie este cea care rupe nava în două; nici măcar nu e nevoie de o torpilă foarte puternică. Aşadar nu, nu e neapărat nevoie de cine ştie ce ustensile; în schimb, ochirea ţintei şi calcularea momentului exploziei trebuie să fie de mare precizie, cer o pricepere balistică serioasă.
— Cine să fi făcut aşa ceva?
Pusese întrebarea spontan, aproape involuntar; de data asta, Martin‑Renaud a zâmbit sincer.
— Asta am vrea să ştim şi noi, desigur…
A schimbat o privire cu Doutremont.
— În orice caz, nimeni care să fie în evidenţa serviciilor noastre. Adevărul e că, de la primele mesaje încoace, suntem într‑o ceaţă totală. Dar de data asta consecinţele ar putea fi foarte grave. Guvernul chinez are, desigur, mijloacele necesare ca să protejeze transportul mărfurilor produse de întreprinderile sale; dar escortarea cu un contratorpilor a fiecărui cargou de containere ar creşte serios preţurile. Ca să nu mai punem la socoteală costul asigurărilor maritime, care ar spori considerabil.
— Prin urmare, asta va afecta comerţul mondial?
Doutremont fusese cel care a pus întrebarea: lui Paul, răspunsul i se părea evident, iar şeful DGSi l‑a exprimat simplu:
— Dacă cineva ar dori să lovească în comerţ, nici că ar proceda altfel.
Fără îndoială, asta îi putea îndrepta spre anumite tipuri de activişti, mai degrabă de extremă stângă, dar activiştii de extremă stânga, chiar dacă îşi dovediseră capacitatea de a distruge orice fel de manifestaţie, nu îşi arătaseră nici o competenţă la nivel militar şi, de altfel, erau lipsiţi de posibilităţi financiare, un lansator de torpile rămâne un echipament scump, indiferent de modul de achiziţie.
Martin‑Renaud a şovăit câteva clipe înainte să continue.
— Există un alt subiect pentru care voiam să vă văd… a zis el în cele din urmă. Tatăl dumneavoastră încă deţine anumite dosare.
Paul s‑a mirat: dosare? Nu ieşise totuşi la pensie? Da, cu siguranţă, când exerciţi o funcţie ca a lui, nu eşti niciodată la pensie cu totul, a spus Martin‑Renaud; iar dosarele alea nu erau cu adevărat dosare, mă rog, era greu de explicat.
— Aţi putea să le citiţi, a continuat el, n‑o să pricepeţi mare lucru. Da, da, aţi putea, nu sunt clasificate, a adăugat el. De altfel, acesta e motivul pentru care nu luăm nici o măsură de siguranţă ca să împiedicăm sustragerea lor: credem că nimeni n‑ar fi în stare să extragă elemente relevante.
În fond, nu era atât vorba despre nişte dosare, cât despre nişte colecţii de fapte sau de informaţii stranii, între care tatăl lui Paul fusese singurul capabil să stabilească o relaţie; nu exista ceva îndeajuns de solid încât să îndreptăţească o anchetă sau o operaţiune de supraveghere. Erau mai degrabă un soi de enigme, care‑l preocupaseră uneori ani întregi, în care presimţea o ameninţare pentru siguranţa statului, fără ca totuşi să le poată preciza natura.
— Există câteva mape de carton, pe care le păstra în biroul lui de la Saint‑Joseph‑en‑Beaujolais, am fost o dată acolo, a explicat el. Prin urmare, am dori, dacă se‑ntâmplă o nenorocire, mă rog, în caz că situaţia s‑ar înrăutăţi, ca aceste dosare să ne fie predate.
Mai întâi, Paul şi‑a spus că omul evitase cuvântul „moarte“ ca să nu‑l rănească, dar, aruncând o privire spre Martin‑Renaud, şi‑a dat seama că acesta era realmente tulburat, îngrijorat.
— Ţineam mult la tatăl dumneavoastră, a confirmat el. N‑o să vin să vă spun că mi‑a fost mentor, a lucrat cu mulţi alţi agenţi tineri din generaţia mea; dar am învăţat multe de la el.
Nu pricepuse niciodată mare lucru din activităţile profesionale ale tatălui său; îşi amintea doar că, din când în când, primea câte un apel pe telefonul lui securizat Teorem – uneori în momentul când lua masa – şi că se izola imediat ca să răspundă. Imediat după aceea, nu le vorbea niciodată despre conţinutul conversaţiei, dar părea preocupat, în general, pentru tot restul zilei. Preocupat şi tăcut. Da, era un om ale cărui activităţi profesionale fuseseră caracterizate prin preocupare, doar atât putea spune.
Fireşte, a acceptat.
— Vreau şi eu să vă cer ceva… a continuat el. Responsabilii pentru aceste atacuri informatice – iar, acum, pentru acest atentat – dispuneau în mod evident de mijloace importante; dar aceste mijloace nu puteau fi totuşi nelimitate.
Ştia că, în trecut, încercaseră să şteargă mesajele, dar că, în scurt timp, apăreau din nou pe alte servere, şi uneori pe acelaşi. Acum, că aveau mai multe mesaje de administrat, poate că nu vor mai acorda atâta atenţie celor dintâi. Filmul care înfăţişa decapitarea, ştia prea bine, îl tulburase mult pe ministru. Şi continua să‑l tulbure; nu ar fi posibil să fie luată în calcul ştergerea lui totală?
Martin‑Renaud a încuviinţat îndată.
— Raţionamentul dumneavoastră mi se pare corect… Da, ne vom ocupa de cum ne întoarcem.
Când s‑a încheiat întâlnirea, după‑amiaza era deja spre sfârşite; lumina asta de sfârşit de după‑amiază de la începutul lui decembrie era sinistră, şi‑a spus Paul; era într‑adevăr timpul cel mai potrivit ca să mori.
Michel Houellebecq, pe numele său real Michel Thomas, s-a născut în insula Réunion, la 26 februarie 1956 sau 1958 (după afirmația autorului). După absolvirea Institutului Național de Agronomie Paris-Grignon, se înscrie la secția Cinematografie a Școlii Naționale Superioare Louis Lumière, abandonând-o înainte de a-și lua diploma. Poet, romancier, eseist și regizor, este cel mai important scriitor francez contemporan, cunoscut ca atare în toată lumea. Cariera literară și-o începe publicând versuri. Prima sa culegere de poeme atrage atenția criticii: În căutarea fericirii (La poursuite du bonheur) primește în 1991 Premiul Tristan Tzara, iar următoarea, Sensul luptei (Le sens du combat), obține în 1996 Premiul Flore. În 2015 îi apare la Gallimard Neîmpăcat. Antologie personală 1991–2013 (Non réconcilié. Anthologie personnelle 1991–2013; Humanitas Fiction, 2016). Ca romancier cunoaște un succes fulminant după ce publică în 1994 Extinderea domeniului luptei (L’Extension du domaine de la lutte) și Particulele elementare (Les Particules élémentaires, 1998), câștigător al Premiului Novembre și, în 2002, prin traducerea engleză, al Premiului Internațional IMPAC Dublin. Fiecare nou roman al autorului – Platforma, (Plateforme, 2001), Posibilitatea unei insule (La possibilité d’une île, 2005), pentru care primește Premiul Interallié – trezește polemici înverșunate, iar numărul admiratorilor săi nu este egalat decât de cel al detractorilor. În 2010, Harta și teritoriul (La Carte et le territoire) e încununat cu Premiul Goncourt. Înainte de apariția pe piață (prevăzută pentru 7 ianuarie 2015, dată care, printr-o coincidență tragică, a fost ziua atentatului din redacția Charlie Hebdo), romanul Supunere (Soumission; Humanitas Fiction, 2015) a fost piratat și citit de mii de internauți, ajungând ulterior bestseller internațional. Pe 4 ianuarie 2019 apare Serotonină (Sérotonine; Humanitas Fiction, 2019), care urcă amețitor în topurile de vânzări din lume. De același succes se bucură și Anihilare (Anéantir; Humanitas Fiction, 2022), publicat pe 7 ianuarie 2022. În aprilie 2019, Michel Houellebecq primește Legiunea de Onoare.
Puteţi cumpăra cartea de la:
scrie un comentariu