librariadelfin.ro

Editura Polirom vă oferă un fragment din volumul Armura străpunsă de Anna Gavalda, apărut de curând în „Biblioteca Polirom”, și în ediție digitală, traducere din limba franceză şi note de Ada Tanasă.

În cele şapte povestiri cuprinse în acest volum, scrise toate la persoana întîi, Anna Gavalda aduce un elogiu celor care au puterea să-şi înfrunte vulnerabilităţile şi să-şi recunoască slăbiciunile. Povestirile ilustrează cît de important este să treci peste rănile trecutului şi să-ţi deschizi inima spre iubire, prietenie, iertare şi familie. De la fata săracă de la periferie, care se îndrăgosteşte de un tînăr bard burghez parcă din alte vremuri, la camionagiul ce-şi eutanasiază cîinele bătrîn, singura mîngîiere după moartea prematură a fiului său, ori la văduva cu doi copii mici, copleşită de vinovăţie din cauza alcoolismului, personajele se confesează cu o sinceritate aparte şi un glas uimitor de familiar, în care cititorii vor regăsi acea sensibilitate jucăuşă şi tulburătoare care constituie farmecul şi savoarea universului gavaldian.

„Sînt mulţi «oameni» în acest nou volum, ce nu vorbeşte decît despre singurătate. Aproape toţi vorbesc pe întuneric, noaptea şi într-un moment al vieţii cînd nu mai fac prea bine diferenţa între noapte şi zi. Vorbesc încercînd să iasă la lumină, se dezvăluie, se confesează, îşi străpung armura. Nici unul nu reuşeşte, însă le-am urmărit strădaniile şi m-au emoţionat. E pretenţios să vorbeşti despre personajele tale şi să spui că te-au emoţionat, dar repet: pentru mine nu sînt personaje, sînt oameni, oameni reali, oameni noi, şi pe ei vi-i încredinţez astăzi.” (Anna Gavalda)


„Vocile din aceste şapte povestiri, fiecare perfect distinctă de celelalte, îţi rămîn în memorie pentru totdeauna.” (Le Soir)

„Explorînd teme precum pierderea, familia, identitatea şi puterea apropierii, volumul este o odă dulce-amăruie închinată sufletului omenesc.” (Publishers Weekly)

Puteţi cumpăra cartea de la:


Fragment (din povestirea „Iubirea curtenească”)

„Era o chestie de artişti, dac-am priceput bine. Expoziţia foto a unei tipe care fusese în India sau nu ştiu unde. Nu m-am uitat prea atent. Măcar o dată eram şi eu în partea bună a periferiei, aşa că n-aveam chef să văd iar săraci.

Era OK, aveam tot ce-mi trebuie acasă.

Sami deja scotea din minţi un soi de arătare gotică cu o claie rebelă şi mâzgălită cu kholul Gemey al maică-sii şi, sincer, planul ei de distracţie mi s-a părut cam prost, până mi-a sărit în ochi că micuţul ei Dracula, tot numai ţinte, avea un amic în Gucci chiar lângă el.

Şi-atunci, OK. Atunci, clic. Atunci era un selfie bun.

Fiindc-o cunosc pe Yaya mea. Gândul că, pentru prima oară în viaţă, o să se frece de-o curea Gucci care nu e luată din talciocul de la Porte de Clignancourt probabil că-i pregătise deja bine terenul tipului ăluia.

Sculei lui, să zicem.

Ca să nu par a cincea roată la căruţă, m-am dus să vizitez apartamentul.

Pfui.

Nimic altceva decât cărţi.

Mi-era milă de femeia de serviciu…

M-am aplecat să mă uit la o poză c-o pisică. O birmaneză. Se vedea după lăbuţele albe. Îmi plac mult, dar sunt sensibile. Şi-apoi să vezi cât costă… Dai pe-o birmaneză cât pe două siameze, deh, lăbuţele-s scumpe. Asta m-a făcut să-mi aduc aminte că aveam toate sisalurile şi toţi copacii de sfoară de despachetat. Pfui… Chiar nu mai am loc în raionul ăla. O s-aştept sfârşitul promoţiei la…

— Ţi-l prezint pe Arsène.

Draci, ce m-a speriat cretinul ăsta.

Nu-l văzusem. Tipul stătea chiar în fotoliul din spatele meu. Era ascuns în întuneric şi nu i se zărea decât piciorul. Mă rog… decât şosetele de mătuşică şi ghetele negre. Şi mâna de pe braţul fotoliului. Mâna lui mare jucandu-se cu o cutiuţă de chibrituri.

— Motanul meu. Al tatălui meu, ca să fiu mai exact. Arsène, ţi-o prezint pe…

— Ăăă… Lulu.

— Lulu?

— Da.

— Lulu… Lulu…, a repetat el pe un ton hipermisterios. Lulu poate să vină de la Luce sau Lucie. Sau mai degrabă Lucille… Ba chiar Ludivine… Doar dacă nu e… Lucienne?

— Ludmila.

— Ludmila! Ce noroc! O eroină a lui Puşkin! Ia zi, Ruslan al dumitale pe unde-i, draga mea? Încă te caută împreună cu ticălosul ăla de Rogdai?

Ajutor!

Fir-ar să fie! De fiecare dată când scapă vreunul de la Cotorep1, poţi să fii sigur că-i al meu.

Zău aşa. Ce noroc!

— Cum? am zis eu.

S-a ridicat şi-atunci am văzut că nu semăna deloc cu picioarele lui. Că era de-a dreptul drăguţ. La naiba! Chestia asta nu m-ajuta prea tare.

M-a întrebat dacă vreau să beau ceva şi, când s-a întors cu două pahare care nu erau de plastic, ci pahare adevărate, de sticlă, de la el din bucătărie, am ieşit să fumăm pe balcon.

L-am întrebat dacă Arsène venea de la Arsène Lupin, cu mănuşile lui albe, ca să se prindă că nu-s aşa de tâmpită cum par, şi imediat am zărit o mică umbră de dezamăgire intunecandu-i privirea. M-a felicitat, ba chiar a exagerat cu felicitările, dar se vedea bine că-şi zice: „Căcat, n-o să fie aşa de uşor cum pare să i-o trag cretinei ăsteia“.

Ei, da. Nu trebuie să judeci după aparenţe. Sunt mai din topor, însă e doar un camuflaj. Ca şopârlele gecko care se confundă cu trunchiurile copacilor sau ca vulpile polare care-şi schimbă blana iarna, asta vreau să se vadă, nu sunt aşa cu-adevărat.

Există nişte găini, nu-mi mai amintesc cum se cheamă, care au pene pe picioare, la spate, şi-şi şterg urmele pe măsură ce înaintează ei bine, şi eu fac la fel, doar că în sens invers: răvăşesc totul încă dinainte să intru în contact cu cineva.

De ce? Din cauza corpului, care întotdeauna mă face să par ce nu sunt.

(Mai ales când mă îmbrac cu topurile din hârtie de prins muşte ale prietenei mele Samia, recunosc.)

Deci am început să vorbim despre motanul lui, pe urmă despre pisici în general, pe urmă despre câini şi bla-bla-bla, care sunt mai puţin nobili, însă extrem de afectuoşi, şi-am ajuns la jobul meu.

S-a amuzat grozav când a aflat că răspund de toate animăluţele de la Animalandul din Bel-Ebois.

— Toate?!

— Păi, da… Viermii de pescuit, câinii, porcuşorii de Guineea, gerbilii, crapii, peruşii, canarii, hamsterii şi… ăăă… iepurii… pitici, berbeci, de angora… Plus toate alea de care nu-mi mai amintesc acum din cauza romului, dar care sunt acolo, ha!

(De fapt, nu răspund eu de ele, însă, cum el locuia faţă-n faţă cu Notre-Dame şi eu în spate la Stade de France, am simţit nevoia să echilibrez un picuţ situaţia.)


Anna Gavalda (n. 1970) este una dintre cele mai apreciate romanciere franceze contemporane. A debutat în 1999, cu volumul de povestiri Aş vrea să mă aştepte şi pe mine cineva, distins cu Grand Prix RTL-Lire 2000. Acesta a fost urmat de romanele O iubeam (2002; Polirom, 2003, 2014) şi Împreună (2005; Polirom, 2005, 2011, 2014), ajunse imediat pe listele de bestselleruri din toată Europa şi adaptate pentru marele ecran. A mai publicat cîteva volume de povestiri, cărţi pentru adolescenţi, printre care se numără şi 35 de kile de speranţă (2002; Polirom, 2017), şi romanele Cea care alină (2008; Polirom, 2008, 2015), Darul unei zile (2009; Polirom, 2010), Billie (2013; Polirom, 2015, 2019) şi O viaţă mai bună (2014; Polirom, 2016, 2017).

libris.ro

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here