Singura „notă biografică” despre Miroslav Sosoi pe care ne-o oferă Mircea Dan Duță, traducătorul și prefațatorul volumului de față (ediție bilingvă) este următoarea: „poet, textier și prozator”. Dar „de pe surse” (de fapt tot de la traducător, dar într-o discuție privată), știu și faptul că rădăcinile cehului Sosoi și-au tras cândva seva inclusiv de pe teritoriul României. Din prefață mai aflăm și faptul că poetul nu se vrea a fi numit poet, ci anti-poet, gest de frondă, care îl face, de fapt, cu atât mai poet, scuzată să-mi fie tautologia.
Intrând în miezul problemei, adică în cel al volumului biling, Černá dvojka / Sfânta Doime Neagră, observăm încă din prolog direcția discursului poetic al lui Miroslav Sosoi: poezie urbană, cadre și/sau situații descrise cu obiectivitatea și dinamismul unei camere de filmat, exprimare laxă, colocvială, lirism subînțeles, strecurat cu atenție printre rosturile țesăturii cvasi-epice (și cum se va vedea pe parcursul volumului, uneori epopeice): „la patru jum’ate dimineața toată lumea vrea să mai doarmă/ până și păsările își țin pliscul încă/ – toți vor să mai asculte răsuflarea mângâietoare a nevestelor/ și să nu aștepte până chiar s-o putea/ să nu aștepte/ pân-o veni ocazia/ în toate apartamentele alea de deasupra capului meu lumea se zbuciumă și se rostogolește ca/ niște mucuri de țigară împrăștiate pe terasă/ nu mi-a trecut niciodată prin cap să le strâng…/ Ce rost ar avea?/ așa aruncate aiurea pe jos de parcă le-ar fi căcat careva prin toată casa cel puțin ofereau/ o imagine sugestivă/ pentru acel bloc turn forfotind de viață/ la patru jum’ate dimineața/ ceasul împlinirii relațiilor și al împreunărilor sub toate plăpumile/ nou înfățate/ când ferestrele erau larg deschise pentru că trenurile de dimineață încă/ nu se făceau auzite/ și lumea încă nu se simțea amenințată de zdrăngănitul roților metalice și al tenderelor cântărind câteva tone/ de fapt lumea nu se simțea amenințată de nimic/ dac-ar fi fost așa mereu ar fi fost exact așa cum trebuie/ o bucurie proastă inexplicabilă venită de la dumnezeu/ dacă s-ar întâmpla vreodată să mă trezesc la patru jum’ate/ puneți-mi zăbala cu forța/ înhămați-mă cu frâul și dârlogii ca pe un mănunchi de cărnuri asexuate/ și mânați-mă pentru numele lui dumnezeu înapoi/ la vaca mea înapoi în grajd/ ca să fiu în stare ca tot omu’ s-o ascult negreșit/ până s-o crăpa de ziuă/ și după ce ne-om deștepta/ lângă terasa blocului-turn, să arunc mucurile de țigară pe pardoseala castelului/ presărată cu praful veacului”.
Am optat pentru redarea integrală a poemului-prolog, în parte pentru că prezintă o structură unitară ce și-ar pierde farmecul prin divizare, în parte pentru că doar în forma aceasta, integrală, relevă spiritul poetic al lui Miroslav Sosoi, dar mai cu seamă pentru a spulbera încă de la început „mitul” anti-poetului. Cu ce stil de poet avem de a face, vom vedea în cele ce urmează.
Având în vedere că cel de-al doilea personaj al „poveștii”, cel care completează, alături de poetul narator, Sfânta Doime Neagră, este un Citroen „negru unu punct doi”, iar laitmotivul volumului este drumul și preponderent plecarea, am putea spune că avem de a face cu un beatnik sadea, cu unul pentru care viața este mișcare, iar statornicia moarte, cu unul din stirpea lui Kerouac, Dylan, Ginsberg sau Brautigan (ca să îi enumerăm doar pe americani, deși nici chilianul Bolaño nu trebuie uitat când vine vorba despre fanatici ai drumurilor nesfârșite, și nici „beatnicii” noștri locali, Mina Decu sau Cosmin Leucuța): „n-o să ajung în viața mea o babă stilată/ și nimeni n-o să mă oprească dracu’ din drum/ merg cu citroenul meu negru unu punct doi pe un drum cu pietriș/ noapte neagră ca cerneala/ și ciorile se adună pe masivul amenințător care domină drumul/ plec din Praga/ îmi aprind agitat primul camel/ habar n-am de ce fac chestiile astea/ habar n-am de ce o iau pe drumul ocolitor/ nu-i nevoie să mă gândesc la asta/ sfânta treime mi se bâțâie îndrăgostită – suspendată ca un tablou electric/ în oglinda retrovizoare a parbrizului/ și nimeni n-o oprește dracu’”.
Nu voi mai da alte citate din poemele dedicate peregrinărilor Sfintei Doimi Negre în, dinspre și înspre Praga, întrucât poemele acestea sunt adevărate epopei, iar decupajele ar putea să nu surprindă esențialul, însă voi spune că dincolo de pasiunea pentru drumuri, poezia lui Miroslav Sosoi este și, sau mai ales, despre viață, despre dragoste, pe care o surprinde și o pune în scenă în toate formele sale de agregare, despre revoltă socială, despre dorința de revoluție (chiar dacă în multe poeme poetul mimează nepăsarea față de societate), și despre nevoia de purificare a lumii, motivul focului ce cuprinde Praga fiind în acest sens o metaforă foarte sugestivă.
Tot în acest volum ni se mai dezvăluie o fațetă a poeticii lui Miroslav Sosoi, anume aceea… dansantă, pasiunea pentru ritm și chiar pentru dans, luat ca atare, fiind exprimată atât prin trimiterea, într-unul dintre poemele de largă respirație, la ceardașul slovac, Colo-n Hel’pa,cât mai ales prin două scurte poeme scrise cu ritm și rimă pe care însă le livrează în așa manieră încât să nu aibă absolut nimic de a face cu poezia scrisă în dulcele stil al prozodiei clasice, ci mai curând să treacă drept experimente poetice sau chiar manifeste anti-prozodie. Și pentru că tot am adus vorba despre dans, voi reda în continuare unul dintre cele două „anti-poeme”, anume cel în care se aduce un omagiu însuși dansului: „roșu negru dans cu artă/ la copac a cincea poartă/ vulpea dans cu bou-n fine/ e pe-aici – dă doamne bine – / tockstein jindřich…/ au dansat noapte de foc/ polka pași incerți pe loc/ dans bărbat și cu femeie/ dans bărbat și cu femeie/ cu aprinderi de plămâni/ fierbințeală și dispnee/ însă totuși/ tot se poate/ se pot toate/ pân’la urmă – însă totuși – orice-ar fi – ce dracu-s tânăr…/ praga dans răpciune ce e/ praga roșie foc scânteie”.
Miroslav Sosoi ne dovedește prin intermediul acestui volum că nu este nicidecum un „anti-poet”, așa cum se autointitulează, ci dimpotrivă este poet cu vârf și îndesat, în toată puterea cuvântului, asumându-și, chiar dacă nedeclarat, inclusiv rolul de poet al cetății, atât prin poemele în care instigă la o trezire din letargie și la o luare de atitudine, cât și prin cele în care îmbracă haina bufonului de curte, cel „însărcinat” să dea cu tifla, tot în ideea de a satiriza și de a amenda orice formă de derapaj socio-cultural.
Miroslav Sosoi, Černá dvojka / Sfânta Doime Neagră, Editura Brumar, 2020, traducere de Mircea Dan Duţă
Fotografie reprezentativă de Ronaldo de Oliveira pe Unsplash
Absolvent al Facultății de Teologie Ortodoxă din cadrul Universității „Ovidius” din Constanța și al unui master în teologie la Universitatea din București.
Din anul 2008 publică poezie, cronică de carte și eseu literar în diverse reviste culturale, printre care Helis (Slobozia), Ex Ponto (Constanța), Convorbiri literare și Timpul (Iași), Tribuna (Cluj-Napoca), Urmuz și Revista Nouă (Câmpina), Dunărea de Jos, Argo, Viața Liberă și Axis Libri (Galați), Poesis International (București), Dilema Veche (ediția on-line).
De asemenea publică articole de teologie în revistele Bărăganul Ortodox (Slobozia), Almanahul Bisericesc al Episcopiei Sloboziei și Călărașilor (Slobozia) și Ex Ponto (Constanța).
În anul 2018 a debutat cu volumul de poeme Patruzeci și unu. Eu, surdo-mutul (Editura Tracus Arte), în urma câștigării premiului „1, 2, 3 și” în cadrul Premiului Național pentru Debut în Poezie „Traian T. Coșovei”, ediția 2017.
- Frumusețe și splendoare a lumii, amintește-ți de noi: „O singură viață” de Manuel Vilas - 22 septembrie 2023
- O inimă violentă sub dune: despre „Resursa” (Olga Ștefan, Casa de Editură Max Blecher) - 25 august 2023
- S-a deschis sezonul de învieri dintre cuvinte: „Poetic: interfața sonoră” de Răzvan Țupa - 28 iulie 2023
