polirom.ro

Cristina Drăghici debutează în 2019 cu volumul „anticorp”, la Editura Charmides. Poemele sunt confesive, iar articularea discursului prin corporalitate și visceralitate accentuează și oferă o dimensiune autentică în ceea ce privește (re)scrierea experienței feminine.

Bineînțeles că atunci când vorbim despre o literatură feministă, trebuie să luăm în calcul faptul că aceasta comportă dimensiunea ideologică și odată cu ea și toate implicațiile pe care feminismul le are în raport cu viața culturală și socială. Un aspect pe care ar trebui să-l avem în vedere este relația dintre poemul confesiv și feminism. Această legătură este importantă pentru că, prin definiție, poemul confesiv presupune o expunere a intimității, care reflectă într-o măsură relația interior-exterior și atunci când i se atribuie filonul feminist trebuie luat în calcul faptul că oferă Eu-lui din poezie o altă intensitate și forță. Dimensiunea feministă este rezistența în fața a ceea ce știm despre literatura „canonică”, este rezistența în fața modului în care ne raportăm la identitatea feminină și la experiența feminină conformă cu normele impuse de societatea patriarhală.

Volumul dozează într-un mod temperat discursul feminist, nu se înscrie în zona manifestă, dar chiar și așa este reprezentativ pentru această direcție.

Încă din începutul volumului poeta ține să îi aducă la cunoștință cititorului/cititoarei că, într-o societate patriarhală, experiența feminină este „o urmă de glonț la tâmpla stângă” (p. 7). Temele abordate sunt din sfera tabuului și a intimității (moarte, iubire, singurătate, relații eșuate, angoase etc.), și chiar dacă acestea sunt specifice poeziei confesive, perspectiva feminină este cea care oferă o nouă interpretare și totodată cea care determină revendicarea și rescrierea identității feminine. („știu că singurătatea e mama/ și ca orice mamă bună/ îmi va plăti facultatea se va ocupa de nuntă și de copii”, p. 49; „e liniște/ ca într-un țarc unde se aude doar creșterea ierbii/ ca într-un țarc unde/ privesc dintre miei/ cum femeia care naște prin mâini/ tocmai și le taie”, pp. 60-61).

Relația își urmează cursul firesc, până în momentul în care se consumă. Se poate observa influența culturii patriarhale – bărbatul se distanțează cu mai multă ușurință, iar femeia încă spera la o remediere. („te primeam în mine/ ca o poartă/ care se deschidea larg/ pentru a lăsa să intre/ un întreg cortegiu funerar”, p. 25, „azi dimineață strigai desculț cu săpunul pe față/ nu faci decât să îmi doresc să mor”, p. 20) Chiar și așa, atitudinea poetei rămâne una anti-patriarhală („îți mulțumesc pentru că ai învățat să mă rabzi/ în timp ce îți calc cămășile albe”, p. 20; „o femeie trebuie să își ajungă sieși/ ignoră ovarele inima țesutul adipos/ scoate blugii nemernico/ ești egală bărbatului”, p. 19).

De altfel, identitatea feminină este atât de bine conturată pentru poetica feministă, încât ipostazele, fricile și anxietățile descrise devin atât de familiare. Ar fi restrictiv să ne gândim la literatura feministă doar ca la o literatură ce reflectă drama și traumele prin care trec femeile sau doar ca la un program ideologic, pentru că am omite și părțile pe care literatura feministă le celebrează și anume diversitatea identitară, revendicarea și empowerment-ul pe care aceste texte le aduc. Atunci când vorbim de o criză identitară, trebuie să se înțeleagă că aceasta este generată de normele restrictive ale culturii patriarhale și cred că aceasta este bine ilustrată în poemul Două femei (pp. 62-63). Această idee este una des întâlnită în literatura scrisă de femei, fie o reflecție, o dublură sau ca în cazul lui Elif Șafak, un „harem” interior de femei, ele sunt reprezentative pentru multiple fațete ale experienței feminine.

Volumul Cristinei Drăghici se înscrie în direcția feministă a literaturii scrise de femei, reușind să provoace în cititori/cititoare identificarea prin folosirea formulei confesive. Literatura feministă este atacată pentru dimensiunea ei ideologică, dar ceea ce se neglijează este faptul că literatura scrisă de femei a fost trecută cu vederea, iar experiența feminină a fost idealizată, mistificată sau complet ignorată de multe dintre textele tradiționale. Volume precum „anticorp” revendică și rescriu ceea ce societatea patriarhală a trecut cu vederea sau a judecat dintr-o poziție de superioritate neîntemeiată.

Două femei

sunt creația Primăriei Municipale

nicio stradă din mine nu e gata

nicio bordură nu e potrivită

îmi lărgesc trotuarele

să încapă și mai mulți

să ajungă și mai repede

mă sprijin de mine ca și când m-aș fi îmbătat azi-noapte

eu și cu mine

cu gurile până la urechi lovindu-ne de pereți

ne luăm de gât și aproape ne împerechem

ne dizolvăm una în alta ca două nanoparticule

anulăm simțurile

ne luăm concediu de maternitate

ne naștem una din cealaltă la nesfârșit

eu cea pe care se pune mâna

și eu cea care o întinde

două femei ambigue despre care se cântă manele

una-i mama la copii alta-i pofta inimii

ne lăsăm părul să ne curgă pe spate

țâșnim din plexurile noastre solare

impregnăm atmosfera cu estrogen și testosteron

ne refacem certificatele de naștere

semnăm în dreptul mamei și în dreptul tatălui

semnăm certificatele de căsătorie și de naștere și de deces

ne privim în ochi

atât ne-a mai rămas

Cristina Drăghici, „anticorp”, Editura Charmides, anul publicării: 2019, nr. pagini: 64


Fotografie reprezentativă de Solen Feyissa pe Unsplash

carturesti.ro

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here