polirom.ro

În urmă cu patru ani, am publicat în Observatorul militar un interviu în două părţi cu Antoaneta Ralian, cea mai bună traducătoare din limba engleză. Zilele trecute, după ce a trăit în peste 120 de lumi pe care ni le-a făcut accesibile, a plecat în singura dintre ele pe care nu ne-o poate traduce nimeni.

Dacă n-aş mai lucra, cred că m-aş dezmembra, m-aş dezagrega, a spus doamna Ralian. În surdină, televizorul pornit pe Mezzo. Pe o măsuţă de lângă mine, peste un teanc de cărţi, o farfurioară cu dulceaţă. În jur, mii de cărţi, multe vechi, dar şi teancuri de volume noi, semnale de la edituri, probabil, cu cele mai recente traduceri sau republicări. O dezordine organizată. Unde întorceam capul, găseam o poveste. Inclusiv pe cotoarele cărţilor. Descrifram numele prietenilor săi celebri, Saul Bellow sau Iris Murdoch, şi mă lăsam copleşit de mirosul teribil al cărţilor.

Pentru Antoaneta Ralian, fusesem un necunoscut. Un tânăr ziarist dornic să o cunoască. Unul ca atâţia alţii. Am o vârstă respectabilă şi, deşi e un pic morbid, probabil oamenii se gândesc să mă prindă cât mai sunt pe lume. A spus lucrul acesta zâmbind, cu un soi de autoironie care m-a cucerit pe loc. Tocmai se întorsese de la bucătărie în pas de melc, cu farfurioara mea şi un pahar de apă. Un efort uriaş în numele ospitalităţii, dar şi al legăturii cu lumea sa, cu educaţia sa. Se păstra tânără menţinându-şi obiceiurile, chiar dacă un necunoscut s-ar fi putut simţi stânjenit de gesturile sale măgulitoare.

Astăzi, la mai bine de patru ani de la acea discuţie, nu-mi dau seama cum de am rostit întrebările. Trăiam acea stare de uimire în faţa unui fapt fabulos. Ca atunci când, dacă mă înţelegeţi, am văzut pe viu echipa Barcelonei cu Messi cu tot, conştient fiind că era vorba de ceva finit, că evenimentul va trece, fără să-l pot inhala ori introduce în venă. Cumva, discuţia noastră a curs bine, uimitor de bine. Când am plecat, şi-a cerut scuze că nu se mai ridică să ne luăm rămas bun şi m-a rugat să închid uşa, că o va încuia mai târziu.

Ne-am revăzut după publicarea interviului, cu aceleaşi ritualuri, dar cu ceva mai multă degajare din partea mea. Ulterior, ne-am mai auzit de câteva ori, inclusiv de o zi onomastică. Ţinuse să-mi ureze la mulţi ani!… Îmi părea ciudat că ajunsesem oarecum apropiaţi şi eram flatat de cuvintele sale de apreciere. Ce însemnam eu pentru o aşa doamnă? Ne văzusem doar câteva minute din cei aproape 90 de ani ai săi…

Când i-am dus câteva exemplare de ziar, pe care le-a adăugat maldărelor de publicaţii şi cărţi între care trona, mi-a dăruit un exemplar din Fii şi îndrăgostiţi, de D.H. Lawrence, republicată în traducerea sa la Editura Polirom. A scris câteva rânduri pe pagina de gardă şi s-a semnat. După ce am plecat, am văzut că greşise anul, 1011 în loc de 2011, dar am zâmbit gândindu-mă că aşa ceva face autograful şi mai preţios. Era ca un semn dintr-o altă lume, din cele peste 120 de lumi pe care Antoaneta Ralian le adusese din limba engleză în limba română.

Peste ceva vreme, mi-a venit să o sun. Era într-o duminică şi am simţit-o foarte plăcut surprinsă şi bucuroasă. M-a rugat să o mai caut. De când murise soţul său, se simţea singură mai ales duminica. Am promis că aşa o să fac, însă ulterior, de fiecare dată când m-am gândit la dumneaei, mi-am spus că eram prea mic şi neimportant, şi că numai de telefonul meu nu avea nevoie… Astăzi, sper ca gândurile mele să o ajungă acolo unde e şi să o bucure. A rămas una dintre puţinele doamne din viaţa mea.

Antoaneta Ralian: „Mă sperie imaginea raftului meu de cărţi, în care este prinsă toată tinereţea mea. Anii mei cei mai frumoşi sunt conservaţi în cărţile astea.”

Stimată doamnă, privesc peste umărul dumneavoastră şi văd că scrie Iris Murdoch. E o autoare de care aţi fost foarte apropiată.

Da, au fost 25 de ani de corespondenţă.

Şi de Saul Bellow vă leagă amintiri foarte plăcute. De fapt, au fost câţiva scriitori de care v-aţi ataşat…

Da, cu Iris am fost foarte bună prietenă, m-a invitat de câteva ori la ea, la Londra şi la Oxford, unde avea o casă mare. A venit şi ea aici, cu soţul ei, John Bailey, un mare critic literar… Am avut o corespondenţă foarte interesantă cu ea şi, trebuie să vă spun, pentru că multă lume îmi cere scrisorile ei, acea corespondenţă era foarte intimă. Eu încercam să mă arăt intelectuală, să impresionez, scriam literar, gândit, dar ştiţi că marii oameni sunt foarte simpli şi foarte modeşti. Ea răspundea cu nişte scrisori foarte simple, domestice, despre treburile ei, despre căţel, că e răcită, că a plecat cu John nu ştiu unde, că a văzut nu ştiu ce… Nu sunt scrisori care să o reprezinte pe marea scriitoare Iris Murdoch. La un moment dat, mi-a dat un interviu foarte frumos care a fost publicat şi răspublicat. Era o foarte mare scriitoare.

Şi v-aţi întors la traducere, la camera dumneavoastră liniştită, la autorii preferaţi… Apropo, la care scriitor v-aţi adaptat cel mai greu?

Ce vă spun nu se referă la dificultăţile limbii sau ale stilului… Greu a fost Henry Miller, în cazul căruia a trebuit să mă lupt, în primul rând, cu mine, cu toate barierele mele de educaţie. Eu sunt rodul unei educaţii mic burgheze provinciale destul de puritane şi în viaţa mea nu am folosit cuvinte obscene.

Spuneaţi cândva că sunteţi o timidă care s-a învins pe sine însăşi.

Absolut. Sunt cuvinte pe care şi astăzi pot să le scriu, de zeci de ori şi le-am scris în cărţile lui Miller, dar nu le pot pronunţa, nu-mi vin pe buze. Pentru el, am făcut documentare de cartier, cu tinerii… Limba română este foarte bogată, dar nu include un limbaj erotic cum există în engleză. Acolo găseşti o sinonimie colosală pentru denumirile de organe sexuale, pentru actul sexual. În româneşte, ai doar două alternative, fie cea anatomică, şi le spui ştiinţific, ca la carte, dar rămâi rece şi distant, fie cea foarte vulgară, cu rezonanţe bulevardiere. A fost foarte greu acest Miller, mai ales la început, pe urmă m-am obişnuit, m-am imunizat şi chiar îmi făcea plăcere. Ceea ce a urmărit Miller, să dezinhibe falsele pudori şi să considere limbajul sexual ca făcând parte din libertatea de expresie, a reuşit şi cu mine. Am ajuns şi eu, la un moment dat, pe la volumul doi sau trei, din cele cinci pe care le-am tradus din Miller, să-mi facă plăcere să spun lucrurilor pe şleau.

Vă simţeaţi eliberată când îl traduceaţi pe Miller? Mai ales că vă gândeaţi, poate, la ce s-a întâmplat pe vremea comuniştilor, când aţi lucrat în Ministerul Culturii.

La un moment dat, vă spun, simţeam un fel de voluptate. Totuşi, trebuie să punctez un lucru: Miller nu este un pornograf, ci un mare scriitor care a vrut să facă o revoluţie în limbaj. A fost forma lui de frondă, de protest împotriva mentalităţii burgheze, a puritanismului, a vrut să arate că nimic din ce este omenesc nu trebuie să ne fie străin. Tot ce e omenesc este natural. A făcut trecerea la limbajul fără bariere. Pentru el, a fost o manifestare a libertăţii de expresie. Ca traducătoare, am încercat să dezlipesc eticheta de pornograf de pe Miller, un foarte mare scriitor, cu o fantezie colosală, cu erudiţie. La el, toate aceste scene erotice sunt cufundate în artă, iar arta în sine, acolo unde este adevărată, nu poate fi confundată cu altceva. Obscenă este, ştiu eu, arta de gang sau unele emisiuni de divertisment de la televiziunile noastre unde auzi unele cuvinte de-ţi stă mintea în loc. Un nud de Michelangelo sau de Goya nu poate fi obscen pentru că e artă curată.

60 de ani de traduceri. Nu cumva pasiunea aceasta e un fel de drog?

Este un drog în măsura în care mă face să trăiesc într-adevăr în alte lumi, în altă viaţă, adică să mă transplantez. Cu fiecare carte pe care o traduc, trăiesc în lumea respectivă, mă identific cu autorul, cu gândirea lui, şi cu personajele. Când termin o carte, mă despart de ea ca de un vechi prieten. Prin aceste cărţi trăieşti o mie de vieţi şi o mie de lumi, o mie de trăiri, de aventuri de viaţă. Din punctul acesta de vedere, al transplantării în alte sfere, este un drog, deşi nu întotdeauna te transplantează în sfere foarte plăcute. Există unele cărţi mizerabiliste, tragice sau care nu ţi se potrivesc. „Drogul” acesta al traducerii nu e halucinogen, nu-mi creează fantezii, aşa că l-aş numi mai curând pasiune decât drog. De aceea am ajuns să fiu dependentă de traduceri. Şi, până la urmă, pentru că dă dependenţă, este un fel de drog.

Când traduceţi un roman, sunteţi un alter-ego al autorului. Cum este această experienţă?

Când e vorba de un clasic, am senzaţia că sunt un fel de fantomă, de ectoplasmă a clasicului, dar în ce-i priveşte pe autorii contemporani, caut să mi-i apropriez cât mai mult. Întâi îi citesc şi încerc să-i înţeleg, să trec peste mine şi să gândesc cu gândurile lor, să simt cu simţirea lor, să mă transplantez în gândirea lor. Şi sigur că da, există formula aceea, care pe mine pur şi simplu mă enervează cu „traduttore-tradittore”, traducătorul care este trădător. Nu este vorba de trădător, dar nicio traducere nu poate şi nu trebuie să redea exact originalul, pentru că atunci este fotografică, mecanică, nu este o traducere. Traducerea trebuie să fie filtrată prin sensibilitatea, prin puterea de redare, de evocare a traducătorului. Caut să fiu cât mai fidelă, cât mai apropiată şi cât mai credincioasă autorului, dar nu se poate să nu-mi las şi eu amprenta. Chiar dacă e vorba numai de lexic, de vocabular… Traducerea nu poate fi exactă, dar asta nu înseamnă trădare. Trădare e atunci când te îndepărtezi de sensul originalului.

Într-o discuţie telefonică, îmi spuneaţi că sunteţi obişnuită cu interviurile. De ce credeţi că vă caută jurnaliştii?

De ce? O să fiu foarte sinceră. Am o vârstă respectabilă şi, deşi e un pic morbid, probabil oamenii se gândesc să mă prindă cât mai sunt pe lume. Sau, ca să trec peste falsa modestie, poate că unii m-au citit şi m-au găsit interesantă, nu atât pe mine, cât traducerile mele… Câteodată am atât de multe cereri de interviuri încât mă şi stinghereşte, şi mă gândesc că e ca şi cum aş fi femeia cu barbă de la circ.

Când aţi început aventura aceasta a traducerilor, vă aşteptaţi să ajungeţi atât de departe?

N-o numiţi aventură, că nu e aventură. E pasiune. Aventură e ceva superficial. Pasiunea e ceva mai profund, mai înrădăcinat şi mai organic decât aventura. Faptul că am început să traduc a fost o conspiraţie a destinului. Nu m-am pregătit să fiu traducătoare… Visul meu era să fiu profesoară de limba engleză. Pentru asta m-am pregătit, am făcut literele, limbi străine, engleza, franceza, italiana, cu gândul să fiu profesoară.

Şi ce s-a întâmplat?

A intervenit hazardul, destinul, nu ştiu cum să-l numesc, care a făcut o cotitură în viaţa mea şi m-a îndreptat atunci spre Ministerul Învăţământului şi Culturii… Să vă explic. Eu m-am născut în Bucureşti, însă am copilărit în Moldova, la Roman. Acolo era o mică papetărie, se numea Avram Iancu, dar în afară de nume n-avea nicio legătură cu personajul istoric. Papetăria aceasta era a unui vecin cu şase copii, iar unul dintre cei şase a fost coleg de liceu cu fratele meu. După război, acest tânăr, pe care-l ştiam din copilărie, a ajuns ministrul culturii. Mihai Florescu se numea. Ei bine, la o paradă de 24 ianuarie, pe când eu eram studentă în anul IV, Mihai Florescu m-a văzut dintr-o tribună în care stăteau membrii guvernului, iar eu dansam hora unirii. M-a recunoscut şi, ulterior, m-a chemat la minister şi mi-a spus că era nevoie de oameni noi, că se făceau mari remanieri, că erau cadre învechite, anticomuniste, antisovietice ş.a.m.d. Părea o iniţiativă fericită, mai ales că se gândea să cheme studenţi foarte buni, şefi de promoţie… Cum eu cunoşteam limbi străine, mi-a spus că are nevoie de mine şi că mă angajează în minister. Aşa că, de unde mă pregăteam pentru o carieră în învăţământ, am ajuns în Ministerul Culturii la un departament foarte puţin simpatic, epurarea bibliotecilor. Vă închipuiţi ce însemna lucrul acesta pentru mine… Trebuia ca, pe bază de cataloage şi de fişiere, să scot din bibliotecă tot ce era considerat subversiv. Cărţi cu tendinţe anticomuniste, antisocialiste sau procapitaliste, dar şi religioase, erotice, mistice…

Un prim loc de muncă nu prea plăcut.

Vă daţi seama… Eram îndrăgostită de literatură, citisem foarte mult şi, pe deasupra, eram şi de formaţie idealist-filosofică. Împotriva convingerilor mele, trebuia să scot din biblioteci Kant, Leibniz şi Nietzsche, plus o serie întreagă de autori erotici. Dar, ca să vedeţi ce înseamnă destinul, l-am scos atunci pe Henry Miller, pe care aveam să-l traduc mai târziu cu 50 de ani. Ajunsesem la un fel de schizofrenie. Eram foarte conştiincioasă, făceam ceea ce mi se cerea – era şi necesar, pentru că nu aveam alte surse de venit -, dar veneam seara acasă şi eram disperată, că tocmai eu, care mă consideram un nimeni, trebuia să-l scot din bibliotecă pe Kant. De fapt, nu-l scoteam, ci-l trimiteam la departamentul secret, unde aveau acces doar anumite persoane.

Totuşi, cum se proceda? Aveaţi ultimul cuvânt la scoaterea unei cărţi?

Nu, făceam referate care erau supuse spre aprobare şefilor. Ei  decideau care carte era scoasă din biblioteci şi trecea la secret, şi care rămânea. Era o situaţie frustrantă, stresantă… Aşa că i-am cerut ministrului să mă trimită la alt departament. Şi m-a trimis la Direcţia Generală a Editurilor, Poligrafiei şi Tipăriturilor, unde făceam analiza literaturii străine, a traducerilor, analiza planurilor anuale şi cincinale ale editurilor, din punct de vedere statistic şi tematic. În plus, eram un fel de vehicul între edituri şi Direcţia Presei, cenzura. La noi veneau manuscrisele de la edituri, noi le trimiteam la Direcţie, de unde veneau sau oprite, unele dintre ele, sau cu mari semne de întrebare pe margine, sau cu pasaje tăiate. Ajunsesem la autocenzură. Ştiam ce merge sau nu merge şi, înainte de a le trimite la Direcţia Presei, interveneam chiar eu, colaboram – ca să spun aşa – cu autorii străini, scoteam unele cuvinte, transformam altele, diminuam, foloseam perifraze, mă rog, estompam.

Iar autorii străini acceptau pentru că, până la urmă, le erau publicate titlurile…

Bineînţeles, ştiau toată povestea. Însă cei mai mulţi autori străini erau clasici, erau morţi, dar şi la clasici se găseau pasaje întregi numite subversive. Erau lucruri destul de inofensive, mie cel puţin aşa mi se păreau, dar unii aveau aşa o minte sofisticată încât se gândeau că un cititor ar putea interpreta altfel. Vă spun, nişte lucruri absolut aberante. Nu mai zic de cuvinte ca Dumnezeu, religie… O sumedenie de cuvinte erau pur şi simplu scoase din limbă. Ei, ce a dat Dumnezeu? Acest Mihai Florescu, care era oarecum protectorul meu, a fost schimbat şi a venit Constanţa Crăciun ca ministru al culturii. Şurubul s-a strâns foarte tare, lucrurile din punct de vedere ideologic s-au înăsprit puternic şi, de unde fusesem adusă în minister ca element proaspăt, promiţător, am ajuns să nu am o origine bună. În plus, eram şi cosmopolită, pentru că citeam literatură străină şi am ajuns să tremur mereu când se făceau remanieri, disponibilizări, epurări. Oamenii erau scoşi şi înlocuiţi. Din această Direcţie Generală a Editurilor, au plecat atunci câţiva scriitori de renume, ca Horia Lovinescu şi Lucia Demetrius. Chiar şi Marin Preda a fost acolo, dar a plecat foarte repede. Erau aduşi muncitori din tipografie, fără nicio contingenţă cu literatura, cu critica literară. Îmi aduc aminte că treceam prin faţa biroului de cadre şi tremura inima în mine, pentru că ştiam că am origine proastă, că nu sunt membru de partid. Dar, la un moment dat, m-au scos din minister pentru un pretext oarecare şi m-au trimis, chipurile, la munca de jos, ca simplu redactor la Editura Univers şi cu salariul mult diminuat. Ei, acesta a fost norocul vieţii mele că m-au scos din munca aceea birocratică, oribilă, de la minister, şi am ajuns la editură, unde aveam de-a face cu literatură străină, cu autori străini. Atunci am început să traduc.

Totuşi, traducătorul este, de multe ori, o enigmă pentru cititorul român. Puţini sunt cei care se interesează de numele traducătorului.

Aşa e. Lumea are impresia că volumele apar de la sine, iar tu stai şi-ţi storci creierii ca să poţi să transpui ideile cuiva, gândirea şi simţirile lui. Nu să le adaptezi, că adaptarea presupune o transformare. Pur şi simplu le transplantezi şi le faci accesibile cititorului român. Asta este o muncă foarte grea şi este o artă, o muncă de creaţie. Nu originală, precum cartea, ci de recreere, recreezi cartea în altă limbă. Pe afişele teatrelor, de multe ori nici măcar nu este scris numele traducătorului. Sunt scrişi toţi, până şi maşiniştii, coregrafii… Sigur că e normal aşa, dar numele traducătorului lipseşte, ca şi cum ar fi o cantitate neglijabilă.

Se vede că vă doare lucrul acesta.

Mă frustrează, bineînţeles. E o muncă de creaţie, cvasiartistică, care este absolut indispensabilă şi care trebuie apreciată, luată în seamă ca orice altă muncă.

Ştiţi că au apărut motoarele de traducere automată…

Mă rog, eu sunt de generaţie veche şi am o mentalitate vetustă. În primul rând, nu cred nici în cărţile pe suport electronic. E o senzaţie foarte plăcută să ţii în mână cartea, să o răsfoieşti, e un contact dintre tine şi carte, aproape că-i simţi mirosul, pe când, dacă stai să o citeşti pe un ecran, o simţi mult mai puţin. Iar în ce priveşte traducerile automate, pot să spun că pentru a traduce ai nevoie de multă gândire, imaginaţie şi trebuie să găseşti termenul cel mai plastic, mai sugestiv, cuvântul care să redea cel mai apropiat ce a vrut să spună scriitorul. Câteodată fac un slalom întreg printre sinonime până găsesc cuvântul cel mai apropiat de sensul dorit de autor.

E vorba de suflet, până la urmă.

Sigur că e vorba de suflet, de simţire, de intuiţie, iar un aparat nu poate să facă aşa ceva, el poate să-ţi redea doar o fotografie a textului din care lipseşte tocmai esenţa, sufletul cărţii.


Antoaneta Ralian (24 mai 1924 – 27 noiembrie 2015)

 – absolventă a Facultăţii de Litere din Bucureşti, a fost cel mai productiv şi apreciat traducător român din limba engleză.

– în timpul studenţiei, a lucrat în Ministerul Învăţământului şi Culturii, după care a fost redactor la Editura Univers.

– a tradus peste 120 de cărţi (romane, dar şi piese de teatru), semnate de nume mari din literatura engleză şi americană: D.H. Lawrence, J.D. Salinger, Nathaniel Hawthorne, Virginia Woolf, Henry James, Truman Capote, Henry Miller.

– a avut relaţii apropiate cu mari scriitori precum Iris Murdoch, Saul Bellow şi Raymond Federman.

– a primit numeroase premii pentru traducere şi a fost căsătorită timp de 60 de ani cu ziaristul Marius Ralian, decedat în 2008.

– în 2010, Târgul Internaţional de Carte Gaudeamus a înfiinţat Premiul special pentru traduceri care îi poartă numele.

– în 2014, Editura Humanitas a publicat singurul său volum de memorii, Amintirile unei nonagenare. Călătoriile mele, scriitorii mei.


„O să vă spun ceva ce n-am spus nimănui. Aveam o casă mare la Roman, din care spre sfârşitul războiului am fost evacuaţi. La început, erau cazaţi la noi, pentru că aveam multe camere, şi ofiţeri români. Pe urmă, au fost cazaţi şi ofiţeri străini, germani. La un moment dat, tatăl meu s-a îmbolnăvit, a făcut o septicemie foarte gravă, cu 40 de grade… Nu putea să meargă la spital, pentru că în Roman era unul singur, cel militar, care era arhiplin. Doctorii erau pe front, rămăseseră numai nişte medici bătrâni, provinciali, care nu se pricepeau la nimica. Printre cei cazaţi la noi era un stomatolog german, pe care în mintea mea l-am păstrat ca ofiţer, şi care, într-o zi, i-a dat mamei nişte pastile albe pentru tata. Eram speriaţi… În câteva zile, tatăl meu, care ar fi murit fără acea mână întinsă, s-a făcut bine. Cred că tata a fost primul român care a consumat penicilină. Un ofiţer german i-a salvat viaţa.”

carturesti.ro

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here