În curând, un nou titlu în colecţia Blue Moon a Editurii Litera: bestsellerul „Anul de graţie” semnat de Kim Liggett.
Bianca Paulevici
Nimeni nu vorbește despre anul de grație. E strict interzis.
În ținutul Garner, fetelor li se spune că au puterea să ademenească bărbați în toată firea din paturile lor și să facă femeile să înnebunească de gelozie. Cred că pielea lor emite un afrodiziac puternic, esența potentă a tinereții, a unei fete pe cale să devină femeie. De aceea sunt izgonite, în al șaisprezecelea an al vieții lor, ca să-și elibereze magia în sălbăticie și să se poată întoarce purificate, gata de măritiș. Dar nu toate se întorc în viață.
La șaisprezece ani, Tierney James visează la o viață mai bună, la o societate care să nu asmută prietenii asupra prietenilor, femeile asupra altor femei, dar anul de grație se apropie și ea realizează imediat că trebuie să se teamă de mai mult decât de stihiile dezlănțuite. Nici măcar de braconierii din pădure, care abia așteaptă ocazia să apuce o fată ca s-o vândă pe piața neagră. Cel mai tare s-ar putea teme chiar de ele însele.
Cu o scriitură inteligentă și un realism curajos, Anul de grație examinează relațiile complexe și uneori bolnăvicioase dintre fete, femeile care vor deveni în final și deciziile grele pe care trebuie să le ia între timp.
„Anul de grație abundă de dragoste și brutalitate, violență și speranță. Este o poveste remarcabilă și actuală despre legăturile dintre femei, costul ruperii acestor legături și curajul necesar pentru a sfida intenția patriarhatului de a zdrobi puterea feminină. Toată lumea ar trebui să citească această carte.“ – Sababa Tahir
Fragment
Nimeni nu vorbește despre anul de grație.
Este interzis.
Ni se spune că putem ademeni bărbați maturi din paturile lor, că‑i putem face pe băieți să‑și piardă mințile și pe neveste să înnebunească de gelozie. Ei cred că însăși pielea noastră emite un afrodiziac puternic, esența tare a tinereții, a unei fete pe punctul de a deveni femeie. De aceea suntem alungate în cel de‑al șaisprezecelea an de viață, ca să ne eliberăm magia în sălbăticie înainte să ni se îngăduie să ne întoarcem la civilizație.
Dar eu nu mă simt puternică.
Nu mă simt magică.
Deși este interzis să vorbim despre anul de grație, asta nu m‑a împiedicat să caut indicii.
O vorbă greșită între îndrăgostiți pe pajiște, o poveste de culcare înfricoșătoare care nu pare deloc o poveste, priviri fugare cuibărite în golurile glaciale dintre amabilitățile schimbate între femei la piață. Dar nu trădează nimic.
Adevărul despre anul de grație, despre ceea ce se întâmplă în acel an‑nălucă, se ascunde în filamentele subțiri care plutesc în jurul lor atunci când cred că nu le privește nimeni. Dar eu privesc mereu.
Un șal alunecă, iar luna plină luminează cicatricele de pe umeri.
Degete bântuite care crestează ușor heleșteul, privind cum ondulațiile se estompează și se întunecă.
Privesc parcă la milioane de kilometri depărtare. Uluite. Îngrozite.
Înainte credeam că aceasta era de fapt puterea mea magică: să văd lucruri pe care alții nu le vedeau, lucruri pe care nu voiau nici măcar să le recunoască față de ei înșiși. Dar tot ce trebuie să faci e să deschizi ochii.
Ai mei sunt larg deschiși.
TOAMNA
O urmez prin pădure, o cărare bătătorită pe care am văzut‑o de o mie de ori. Ferigi, papucul‑doamnei și ciulini, florile roșii misterioase presărate de‑a lungul potecii. Cinci petale, perfect formate, de parcă ar fi fost făcute doar pentru noi. O petală pentru fetele din anul de grație, o petală pentru soții, una pentru muncitoare, una pentru femeile din zona de trecere și una pentru ea.
Fata mă privește peste umăr zâmbindu‑mi larg, încrezător. Îmi aduce aminte de cineva, dar nu reușesc să identific cu precizie nici numele, nici chipul. Poate ceva dintr‑o amintire de mult uitată, o viață trecută, poate o soră mai tânără pe care n‑am cunoscut-o niciodată. Are fața în formă de inimă și un semn mic roșu în formă de căpșună sub ochiul drept. Trăsături delicate, ca ale mele, dar nu pare câtuși de puțin delicată. Privirea ei gri ca oțelul are ceva feroce. Părul închis la culoare îi este tuns periuță. Nu îmi dau seama dacă este o pedeapsă sau un semn de revoltă. N‑o cunosc, dar, în mod ciudat, știu că o iubesc. Nu așa cum o iubește tata pe mama, ci într‑un fel protector și pur, așa cum am simțit pentru măcălendrii pe care i‑am îngrijit iarna trecută.
Ajungem în luminișul unde s‑au adunat femei de toate rangurile, purtând în dreptul inimii câte o floare roșie. Fără gâlceavă sau priviri ucigătoare; ne‑am strâns toate în pace. În unitate. Suntem surori, fiice, mame, bunici, unite de o nevoie comună care le depășește pe cele proprii.
– Noi suntem sexul slab, dar nu mai suntem slabe, spune fata.
Femeile răspund cu un răget primitiv.
Dar nu mi‑e teamă. Simt doar uimire și mândrie. Fata o va face. Va schimba totul și, cumva, sunt și eu implicată.
– Drumul acesta a fost pavat cu sânge, cu sângele celor ca noi, însă nu a fost în zadar. În seara aceasta, anul de grație se sfârșește.
Răsuflu și mă trezesc, dar nu în pădure, nu cu fata aceea, ci aici, în încăperea aceasta sufocantă, în patul meu, iar surorile mele mă privesc cu asprime.
– Ce‑a spus? întreabă sora mea mai mare, Ivy, cu obrajii roșii ca para focului.
– Nimic, îi răspunde June strângând‑o de încheietura mâinii. N‑am auzit nimic.
Mama intră în cameră, iar surorile mele mai mici, Clara și Penny, îmi dau un ghiont să mă dau jos din pat. Mă uit la June, ca să‑i mulțumesc că a potolit lucrurile, dar nu se uită la mine. Nu vrea sau nu poate s‑o facă. Nu‑mi dau seama care dintre variante ar fi mai rea.
Nu ni se îngăduie să visăm. Bărbații cred că este un mod de a ne ascunde magia. Simplul fapt că visez ar fi de ajuns ca să fiu pedepsită, dar dacă ar afla cineva vreodată ce visez, aș fi spânzurată.
Surorile mele mă conduc spre camera de cusut, fâlfâind în jurul meu ca un stol de vrăbii gâlcevitoare. Împingând. Trăgând.
– Lăsați‑o mai moale, icnesc eu în timp ce Clara și Penny trag de sforile corsetului cu puțin prea multă voioșie. Li se pare totul un joc amuzant. Nu‑și dau seama că peste câțiva ani va fi rândul lor. Le lovesc ușor. Nu puteți tortura pe altcineva?
– Nu te mai agita, îmi spune mama, vărsându‑și frustrarea pe scalpul meu în timp ce‑mi termină de împletit cosița. Tatăl tău te‑a lăsat să scapi basma curată atâția ani, cu rochiile pătate de noroi și mizerie sub unghii. Măcar o dată vei ști și tu ce înseamnă să fii o doamnă.
– De ce ne‑am bate capul? Ivy își afișează cu mândrie burta tot mai mare în oglindă, ca să vedem toate. Nimeni întreg la minte nu i‑ar da un voal lui Tierney.
– Așa o fi, zice mama în timp ce apucă sforile de la corset și strânge și mai tare. Dar mi‑e datoare cu asta.
Am fost o copilă îndărătnică, prea curioasă pentru binele meu, cu capul în nori, fără pic de cuviință… printre altele. Și voi fi prima fată din familia noastră care‑și începe anul de grație fără să fi primit un voal. Mama nu trebuie s‑o spună. De fiecare dată când se uită la mine îi simt ranchiuna. Furia tăcută.
– Poftim.
Sora cea mai mare, June, se strecoară înapoi în încăpere cu o rochie din mătase brută albastru închis, al cărei decolteu petrecut e ornat cu perle de apă dulce. E aceeași rochie pe care a purtat‑o ea cu patru ani în urmă. Miroase a liliac și a teamă. Pețitorul ei îi oferise o floare de liliac alb: simbolul dragostei timpurii, al inocenței. E drăguț din partea ei că mi‑o împrumută, dar așa e June. Nici măcar anul de grație n‑ar putea să o schimbe.
Toate celelalte fete din anul meu vor purta astăzi rochii noi cu volănașe și brodate, după ultima modă, dar părinții mei au știut că n‑aveau de ce să‑și irosească resursele pe mine. Nu am nici un posibil pețitor. M‑am asigurat că așa va fi.
Anul acesta sunt doisprezece băieți eligibili în ținutul Garner, băieți născuți în familii de rang, cu reputație. Și suntem treizeci și trei de fete.
Astăzi ar trebui să ne plimbăm prin oraș, să‑i lăsăm pe băieți să ne mai vadă o ultimă dată, înainte să li se alăture bărbaților în hambarul mare ca să facă negoț cu soarta noastră, de parcă am fi vite, lucru care nu este foarte departe de realitate, de altfel, ținând cont că suntem înfierate la naștere pe talpă cu sigiliul tatălui nostru. După ce vor fi făcute toate revendicările, tații noștri le vor duce voalurile fetelor care așteaptă la biserică și vor așeza în tăcere monstruozitățile delicate pe capetele celor alese. Iar mâine dimineață, când vom fi toate aliniate în piață ca să plecăm în anul nostru de grație, fiecare băiat va ridica voalul fetei pe care a ales‑o, o promisiune de căsătorie, pe când noi, celelalte, vom fi niște cantități neglijabile.
– Știam eu că se ascunde o siluetă pe dedesubt.
Mama își țuguie buzele, iar ridurile fine din jurul gurii i se adâncesc. Nu ar mai face‑o dacă ar ști ce bătrână pare. Singurul lucru mai rău decât a fi bătrân în ținutul Garner este să fii stearpă.
– Jur pe viața mea că nu voi înțelege niciodată de ce ți‑ai irosit frumusețea, șansa de a‑ți gospodări propria casă, îmi zice ea în timp ce‑mi trage rochia peste cap.
Mi se blochează brațul și încep să trag.
– Nu te mai împotrivi, altfel o să se…
Se aude un sunet de material sfâșiat, iar gâtul și maxilarul mamei se înroșesc vizibil.
– Ac și ață, se răstește ea la surorile mele, care se pun numaidecât în mișcare.
Încerc să mă abțin, dar cu cât încerc mai tare, cu atât e mai rău, așa că izbucnesc în râs. Nu știu nici măcar să‑mi pun o rochie cum trebuie.
– Dă‑i drumul, râzi până nu mai poți, dar n‑o să ți se mai pară atât de amuzant când n‑o să‑ți dea nimeni un voal și‑o să te întorci din anul de grație numai ca să te trimită drept la o casă de muncă, să te spetești robotind.
– Mai bine decât să fiu soția cuiva, bombăn eu.
– Să nu spui niciodată așa ceva. Îmi cuprinde fața cu mâinile, iar surorile mele se împrăștie care‑ncotro. Vrei să te creadă o uzurpatoare? Să fii izgonită? Braconierilor le‑ar plăcea la nebunie să pună mâna pe tine. Își coboară vocea și adaugă: Nu ne poți face familia de rușine.
– Despre ce vorbiți?
Tata își vâră pipa în buzunarul de la piept și intră, lucru rar pentru el, în camera de cusut.
Mama își vine repede în fire și se apucă să coasă ruptura.
– Nu este nici o rușine în munca sârguincioasă, zice el și se apleacă pe sub grindă ca s‑o sărute pe mama pe obraz, duhnind a iod și tutun dulce. Poate munci în lăptărie sau la moară când se întoarce. Este o muncă întru totul respectabilă. Știi că Tierney a noastră a fost mereu un spirit liber, adaugă el făcându‑mi cu ochiul conspirativ.
KIM LIGGETT și-a părăsit orășelul aflat în Vestul Mijlociu al Statelor Unite la șaisprezece ani pentru a urma o carieră în domeniile muzicii și actoriei în New York. În timp ce a studiat la Academia Americană de Arte Dramatice, Kim a făcut backing vocals pentru unele dintre cele mai mari trupe de rock din anii ’80. Este autoarea romanelor Blood and Salt, Heart of Ash, The Last Harvest (câștigător al Premiului Bram Stoker), The Unfortunates și Anul de grație (The Grace Year).
scrie un comentariu