libris.ro

Volumul de povestiri furnicile uriașe, de Ioan Suciu, şi volumul de poezie Pământule, să nu fii dur!, de Menno Wigman, apar în aceste zile la Editura Tracus Arte.

„– Vino mai aproape! îmi zise el.

Printr-un fel de fereastră în zid am zărit interiorul unei încăperi, un fel de acvariu uriaș, în care mișunau – nu-mi venea să-mi cred ochilor – furnici de mărimea unor câini. Văzându-mă așa tulburat, profesorul râse iar și mai enervant.

– Să trecem dincolo, zise el, făcându-mi ușor vânt printr-o ușă și m-am trezit pe un tobogan, alunecând în întuneric pe o pantă foarte înclinată. Amețisem, eram complet dezorientat și nu știu exact cum s-au petrecut faptele, cert este că în câteva minute mă aflam pe spatele unei furnici din acelea imense, ca un călăreț pe un cal nărăvaș. Eram pe un tăpșan înverzit, destul de plat, dar aflat la mare altitudine. Insecta de sub mine a început să se miște și am înțeles în acel moment ce simt concurenții la întrecerile de rodeo; aveam la mine o toporișcă din acele folosite de alpiniști și am utilizat-o pentru a face o spărtură, în chitina groasă a insectei, în care să-mi pot fixa mâinile; furnica păru să nu simtă nimic, așa cum ai face o injecție în spinarea unui elefant. Mă țineam bine, cu ambele mâini de acea fantă, și am constatat că insecta o luase în sus pe munte, până pe crestele cele mai înalte; peretele era aproape vertical și nu exista vehicul inventat de om care să poată să efectueze o asemenea escaladare; mi-era frică să mă uit în jos, doar o singură clipă mi-a scăpat privirea și m-am simțit ca și cum m-aș fi aflat pe aripa unui avion care zbura aproape de vârful stâncos al muntelui.”

Ioan Suciu (n. 1948, în Sibiu) a absolvit Academia de Studii Economice, în 1971. A debutat cu volumul de povestiri Vânătoare de roboți (1982). Au urmat: Trei sute de trepte, roman (2011), Candelabrul galben, povestiri (2012), Omul de fier, povestiri (2014), Instituția, roman, (2015), Femeia de porțelan (2016), Momâia, nuvele (2017), Năucul, roman (2018), Omul de sticlă, povestiri (2019).


Volumul de poezie Pământule, să nu fii dur!, de Menno Wigman, a fost tradus din neerlandeză de Doina Ioanid și Jan H. Mysjkin. Traducerea acestei cărți a fost subvenționată de Fundația Neerlandeză pentru Literatură (Nederlands Letterenfonds).

„Menno Wigman nu este doar cel mai interesant dintre tinerii poeţi neerlandezi de azi, el pare să vorbească pentru toată generaţia sa”, scria Rob Schouten în 2002, imediat după festivalul Poetry International de la Rotterdam. „Cu o subtilitate și o eficacitate remarcabile, el excelează în a traduce impresiile personale și ale unei actualităţi imediate în termeni și imagini care capătă un caracter universal și atemporal. Acest rocker punk este pe cale să devină un clasic.” Criticul a mers drept la ţintă: azi, Menno Wigman a devenit un clasic.

Scrisul său vine în trena romantismului întunecat, aduce o undă din epoca poeţilor blestemaţi și poezia fín de siècle. Totuși, veșmintele extravagante de dandy nu par a fi decât deghizarea unui om care a trăit cu siguranţă în prezent. Poezia lui Menno Wigman este complexă, cu o puternică tușă personală, gravitează în jurul marilor teme cu o expresivitate inconfundabilă. În ea regăsim melancolia înnăscută, pe care nu reușește să și-o explice sau s-o alunge, neliniștea în faţa sinelui și a lumii, singurătatea cultivată, plictiseala existenţială. Dacă moartea este un laitmotiv obsedant în poezia sa, ea nu a ratat ocazia de a se invita în mod brutal în viaţa sa. O boală cardiacă evolutivă și incurabilă i-a fost fatală pe 1 februarie 2018, la Amsterdam.

Destul. Destul. Acum, gata cu poemele.
Ziua este ca o zi, și asta-i tot.

Doar un nebun ca mine caută un cuvânt
care să anuleze galopul timpului.
M. W.

Menno Wigman s-a născut pe 10 octombrie 1966, la Beverwijk, în provincia Olanda de Nord. După studii de limbă și de literatură neerlandeză la Universitatea din Amsterdam, a lucrat ca jurnalist, redactor, buchinist și traducător (Charles Baudelaire, Gérard de Nerval, Else Lasker-Schüler, printre alţii). În 1990, Wigman a devenit unul dintre cofondatorii grupului punk Human Alert, al cărui baterist avea să fie un întreg deceniu. Ambianţa fundamentală a volumului său de debut, Vara toate orașele put (1997), este evident impregnată de poezia fín de siècle. În 2006, cu ocazia evenimentului „Ziua poeziei“, a scos o plachetă de zece poeme, Lumea seara, cu un tiraj de 15.000 de exemplare. Pe lângă volumele de poeme, a publicat în 2006 Azilul, jurnalul celor trei luni petrecute la alienaţii mintal de la Den Dolder, ca scriitor în rezidenţă, iar în 2010, Scăpaţi-ne de poeţi, un volum cu eseuri despre poezie. În 2016, a publicat un ultim volum: Neglijent cu fericirea, scris după brusca sa spitalizare, cauzată de insuficiență cardiacă. S-a stins din viaţă pe 1 februarie 2018, la Amsterdam.


Fotografie reprezentativă de Dana DeVolk pe Unsplash

libris.ro

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here