Pe la 1850, o balenieră pleacă în expediție către nord pentru a strânge seu de balenă. Sunt ultimii ani în care seul mai aduce profit, înainte ca petrolul să se răspândească, iar lupta proprietarilor de nave este acerbă. Volunteer, baleniera din romanul lui McGuire, pleacă în cursă de la Hull și are un echipaj pestriț, din care nu lipsește un căpitan ghinionist, celebru pentru accidentele în care a fost implicat, sau un harponier filosof. Însă cei mai importanți din schema asta sunt un alt harponier, Henry Drax, un tip violent, instinctual, care ucide fără vreo remușcare din te miri ce, și un fost doctor militar, un irlandez, Patrick Sumner, rănit în asaltul orașului Delhi și care dă curs expediției, spune el, pentru că nu are cu ce să-și omoare timpul până când va încasa o moștenire.
Nimic nu e ceea ce pare. Nici măcar expediția nu vizează neapărat uciderea balenelor sau a focilor. Nici căpitanul vasului nu se gândește doar la asta, ci urmărește altceva, din care se poate scoate un profit mai mare.
Cârcotașii vor găsi puncte slabe și în romanul acesta, cum ar fi faptul că nu se insistă pe reflectarea perioadei istorice ori pe relațiile sociale, sau că nu există femei, în afara celor ușoare, amintite doar pentru a colora lumea abrutizată a marinarilor. Însă ce i-a reușit lui McGuire compensează din plin lipsurile. Romanul său este o poveste de la un capăt la altul, o poveste care accelerează când și unde trebuie, care surprinde și te face curios. Peste asta, vine universul în care intră baleniera, cu descrierile fascinante ale vânătorilor de foci, balene și chiar urși. Și mai mult: Patrick Sumner este un personaj foarte reușit, despre care nu știi ce să crezi, este bun, este rău, ce urmărește, ce ascunde, de ce a fost dat afară din armată?
Cu cât se avansează mai spre nord, accidentele apar precum scânteile și confirmă așteptările pe care le-a creat McGuire încă de la primele pagini, în care Drax ucide, după care sodomizează. Drax e memorabil prin primitivismul său, în timp ce Sumner surprinde prin capacitatea sa de a supraviețui experiențelor limită.
„Apele Nordului” este despre a fi om în condiţii excepţionale. Un roman care poate fi citit şi ca obiect de studiu pentru psihologia grupurilor, pentru că de la un punct încolo membrii expediţiei trebuie să ia decizii care le pot decide supravieţuirea. Remarcabil cum, în pofida numeroaselor momente de vârf şi a brutalităţii care parcă face să picure sânge din paginile cărţii, McGuire a reuşit să se menţină într-un cadru echilibrat, într-un ritm care dă senzaţia că aşa trebuia să fie şi nu altfel.
Acesta este cel de-al doilea roman al lui Ian McGuire, finalist al Man Booker Prize 2016. McGuire s-a născut în 1964, la Hull, şi este cofondator şi codirector al Centre for New Writing de la Universitatea din Manchester. În ce priveşte documentarea pentru „Apele Nordului”, el a spus că a citit mărturii legate de expediţii şi că a căutat pe internet detalii istorice şi geografice. Faptul că astfel de expediţii sunt puţin documentate nu i s-a părut deranjant, dimpotrivă, l-a ajutat să ficţionalizeze mai mult. Între romanul de debut, „Incredible Bodies” (2006) – foarte bine primit de critică, şi „Apele Nordului”, McGuire a mai scris unul, situat în zilele noastre, ca şi precedentul. A considerat că nu i-a ieşit prea bine şi şi-a propus să schimbe. Astfel, a ajuns la ficţiunea istorică. Acum lucrează la un roman situat în Manchesterul anului 1867, care porneşte de la execuţia publică a trei irlandezi, acuzaţi de uciderea unui poliţist. Mai multe despre el, într-un interviu foarte bun de aici. (de pildă, îşi exprimă regretul că Philip Roth a încetat să mai scrie, mai ales că este unul dintre favoriţii săi)
Ian McGuire, „Apele Nordului”, Editura Polirom, 2017, 352 de pagini, traducere din limba engleză şi note de Alexandra Fusoi
Puteţi cumpăra cartea de la:
Fotografie reprezentativă de James Eades pe Unsplash (crop)
scrie un comentariu