Îmi place serialul „Fargo” pentru felul în care rezumă viaţa, ca o împletire de hazard, absurditate, umor şi tragedie. Acolo, întâmplarea are o justificare, care, e drept, vine câteva scene mai târziu, dar vine. Ştii că va veni, odată ce te deprinzi cu stilul serialului.
„Fargo” mi-a amintit de Jon McGregor. Cel din „Până şi câinii”, unul dintre romanele remarcabile ale colecţiei ALL „Strada Ficţiunii”. Acel McGregor mă surprinsese, veţi zâmbi, poate, datorită modului în care a „disecat” o disecţie, adică a prezentat pe larg o autopsie. Între timp, n-am găsit o altă scenă la fel de frumos prezentată în urâţenia ei (poate doar la Richard Flanagan, în „O cale îngustă spre nordul îndepărtat”, unde e ceva similar când vezi cu încetinitorul cum învaţă unul decapitarea „ca la carte”).
Toate ingredientele amintite mai devreme ca făcând parte din „Fargo” sunt de găsit şi la McGregor. Cu prisos în „Aşa ceva nu ţi s-ar putea întâmpla niciodată”, unde, pe lângă absurdul situaţiilor, intervine şi un soi de aşteptare a cheii de interpretare.
Prozele din cartea aceasta surprind o crimă accidentală, desprinsă parcă din „Fargo”, ori un posibil înec ori o poveste porno, abia sugerată, dar nedezvăluită, pe care un ins o scrie în timp ce o necunoscută îl priveşte peste umăr. Tot aici, o fobie ciudată: cuiva îi este imposibil să mănânce ouă. Are impresia că, într-o bună zi, când va sparge oul, va descoperi un pui ghemuit înăuntru. Ciudaţi peste ciudaţi, cum e şi tipul care-şi face adăpost în copac, aşteptând un fel de sfârşit al lumii. Care lume îi pare indiferentă şi rece…
Situaţiile astea pot face deliciul oricărui cititor, pasionat sau nu de proză scurtă. Dar asta nu e o carte doar pentru cititorii simpli, ci şi pentru cititorii-scriitori. McGregor experimentează nu numai în materie de subiecte, ci şi în privinţa stilului. El nu se fixează pe vreo formulă clasică, ci e chiar antiformula. Pentru el, proză e chiar şi un colaj din nişte mărturii judiciare. Ori un raport de supraveghere. De asemenea, nu ezită să includă poezia în proză, care poezie este menită să evidenţieze gândurile unui personaj.
În spatele lui „Aşa ceva nu ţi s-ar putea întâmpla niciodată” este un „uite ce ţi s-ar putea întâmpla cândva”. Sunt situaţii rare, e drept, însă Jon McGregor vorbeşte aici despre unicitatea individului şi despre cum tocmai ciudăţeniile ne fac unici.
Una dintre cele mai reuşite proze de aici nu are în centru vreun om, ci un deal. Ori poate că ar putea fi vorba despre un om, cel care-şi aminteşte ceea ce odată se numea deal.
„Era un deal şi, pe deal, era un drum. Drumul era îngust şi drept şi ducea drept în sus pe coasta dealului.”
E în proza aceasta o muzicalitate exemplară, peste care cade uşor, ca şi cum ar fi doar o pană, zgomotul tulburător al unor avioane.
„Întâi: a fost o tăcere gravă în fundal. Apoi: plescăitul umed al unei guri care se deschidea să vorbească. Apoi s-a auzit o voce care a spus ceva. Două avioane zburau în jos în linişte spre mare, iar sunetul care a urmat a fost ca sunetul dispozitivelor explozive improvizate într-un canal de scurgere din apropiere.”
Şi tot ce fusese liniştit, ce fusese prezentat în detalii statice, de amorţeală, se rupe.
„Oile s-au împrăştiat orbeşte pe câmp înspre lemnele uscate de sub plopi. Uşa grea a cabinei telefonice s-a închis cu zgomot. Toate sunetele s-au estompat.”
Cartea aceasta apărea într-o colecţie „Strada Ficţiunii” rebranduită. Editura schimbase hârtia, superioară calitativ, şi introdusese supracoperta, care se simţea tare plăcut la atingere. Iar titlurile meritau toată atenţia… Din păcate, şirul de titluri s-a oprit cândva, însă asta n-ar trebui să te împiedice să cauţi cartea, încă disponibilă la anumite librării online (vezi linkul de mai jos) şi desigur în anticariate.
Jon McGregor, „Aşa ceva nu ţi s-ar putea întâmpla niciodată”, Editura Allfa, 2016, traducere: Anca Simitopol
Cartea poate fi cumpărată de la:
Fotografie reprezentativă: Ganimat Pashazade / Unsplash
scrie un comentariu