Am găsit în „Aşa să crească iarba pe noi” o plăcere pentru formă în detrimentul fondului. Forma se regăseşte în frazarea de multe ori lungită intenţionat ca să câştige muzicalitate şi ritm, în dialogurile care reproduc cu fidelitate modul de a vorbi al unor adolescenţi-tineri-şmecheraşi şi în lexicul personajelor, cu împrumuturi/adaptări din limba italiană.
Ghiceşti ancorarea în timp şi spaţiu din câteva trimiteri, Craiova, mijlocul anilor 90, trimiteri pe care le face în goana povestirii sale naratorul căruia i se zice Pisică, membru al unei găşti pasionate de prinderea păsărilor. Odată prinse, păsările sunt predate traficanţilor şi duse în Italia, acolo unde, de altfel, visează să ajungă şi mulţi dintre tinerii de aici, dornici de îmbogăţire rapidă şi de libertate.
Augustin Cupşa este dezarmant de bun atunci când reconstituie atât atmosfera de grup, cu rivalităţi şi săgeţi verbale, cu prezenţa vagă a unui alt grup, rival, menită să amplifice tensiunea, cât şi cadrul în care i se mişcă personajele şi metodele folosite în prinderea păsărilor. Simţi cum miroase balta, cum adie vântul, cum vine ploaia şi cum se mişcă băieţii aceia în timp ce-şi întind plasele şi dau cu clei. Eşti acolo, între ei, şi-i priveşti aşa cum i-ai privit cândva pe eroii lui William Golding din „Împăratul muştelor”, încercând să-şi facă un plan şi vorbind conform unei ierarhii informale.
Mulţi dintre ei rămân la stadiul de crochiuri şi până şi Pisică, naratorul, este greu de ghicit. Ce se ridică deasupra ceţii este un nor sumbru în care identifici setea de putere şi de libertate, cu două capete de pod: unul, în amintirile câteodată vagi ale lui Pisică, altul, în Italia, de unde poţi veni cu o maşină (fie ea şi furată) după numai o săptămână.
Romanul, al doilea al lui Augustin Cupşa, după „Perforatorii” (2006), este mai ales unul iniţiatic şi, dincolo de şcoală ori familie, pe care abia le simţi, contează gaşca, grupul, cu lecţiile aferente: prima ţigară, prima partidă de sex etc.
Una dintre cele mai trainice lecţii pe care le învaţă eroul lui Cupşa este când şi cât e bine să vorbească, astfel că „Aşa să crească iarba pe noi” mi s-a părut şi un roman despre limite. Mici revolte personale, precum cea a unui băiat care eliberează păsările, te pot scoate din grup, drept pentru care
„…cea mai bună treabă e să stai sotto. Ciocu’ mic, urechea mare, niciodată voluntar.”
Tinerii care visează la „ţările calde” le pun capcane celor care ar avea cale liberă către ele. Asta te face să te gândeşti la plasele şi cleiul pe care societatea le întinde în calea zborului lin al unor tineri şi la felul în care orice vânător devine pradă, la un moment dat.
Am citit romanul lui Augustin Cupşa impresionat mai degrabă de frumuseţea şi armonia frazelor sale, de felul în care stăpâneşte cadrele, decât de imprevizibilul pe care-l caut în orice roman. Cruzimea şi violenţa, inserate aproape pe nesimţite şi cu o răbdare de scriitor mare, confirmă un talent şi o viziune pe care Augustin Cupşa le-a arătat şi în cele două cărţi de proză scurtă, „Profesorul Bumb şi Macii suedezi” şi „Marile bucurii şi marile tristeţi”.
Acum, odată cu „Aşa să crească iarba pe noi”, se fac trimiteri la Salinger, nu fără argumente, deci e de bine. Eu, unul, pentru că e vorba de o lectură recentă, mi-am amintit de Bobiţă al lui Bogdan-Alexandru Stănescu din „Copilăria lui Kaspar Hauser”. Conexiuni se mai pot găsi, cu orice roman al formării/deformării, de la noi sau din alte părţi, şi aş zice că romanul lui Augustin Cupşa va fi unul referenţial pentru această nişă în literatura română.
Augustin Cupşa, „Aşa să crească iarba pe noi”, Editura Humanitas, 2017, 199 de pagini
Puteţi cumpăra cartea de la:
Fotografie reprezentativă de Meritt Thomas pe Unsplash (crop)
după sunt o babă comunistă, cineva se gandeste,,,,,,, la aceeași problemă
pănă nu e prea tărziu,,,,,,