Ascultă glasul meu – Susanna Tamaro (avanpremieră)

0
8

Continuarea romanului “Mergi unde te poartă inima”, cea mai vândută carte italiană a secolului XX, apare în colecţia Buzz Books a Editurii Litera.

Editura: Litera

Traducere din limba italiană: 

Doina Cernica şi Elena Caraboi

Ce s-a întâmplat cu nepoata Olgăi, bunica din Mergi unde te poartă inima? S-a întors ea din America la timp pentru a se împăca cu bunica ei sau doar a găsit lunga scrisoare-jurnal care îi era adresată? Dacă totuși destinul i-a rezervat o a treia posibilitate? Dacă, rătăcind prin camerele acelei case uriașe, singurătatea a împins-o să meargă în pod pentru a da de urma celor doi oameni pe care cu adevărat ar fi vrut să-i cunoască: mama și tatăl ei? Cine erau ei? Care a fost povestea lor? Este ea într-adevăr fiica unui prinț turc, așa cum i-a spus bunica ei pe când era copilă sau există ceva care încă trebuie dezvăluit?

În căutarea acelui secret ea recompune, din scrisori și caiete îngălbenite, pagină după pagină, elementele unui mozaic vechi de generații. Și descoperă, într-un jurnal, slăbiciunile, visurile și neliniștile mamei sale Ilaria, studentă la filosofie, fascinată de un profesor cu douăzeci de ani mai mare decât ea. Descoperă că un unchi s-a refugiat într-o țară îndepărtată pentru a scăpa de legile rasiale și de acolo a continuat să trimită vești. Încurajată de aceste câteva indicii, fata decide să meargă în căutarea tatălui său și a acelui unchi îndepărtat, într-o călătorie care o va conduce la originile propriei neliniști.

„Tamaro scrie cu simplitate și claritate și pune o mulțime de întrebări despre lume și existență.”
Herald

– FRAGMENT –

Poate că primul semn a fost tăierea copacului.

Nu‑mi spuseseşi nimic, nu erau lucruri care să‑i privească pe copii, aşa se face că într‑o dimineaţă de iarnă, în timp ce ascultam despre proprietăţile celui mai mic multiplu comun cu un adânc sentiment de îndepărtare, fierăstrăul ataca nevinovăţia argintată a scoarţei sale. În vreme ce îmi târâiam picioarele pe coridorul recreaţiei, aşchii din viaţa sa cădeau ca ninsoarea pe capul furnicilor.

Nimicirea m‑a izbit în faţă la întoarcerea de la şcoală. Pe pajişte, în locul nucului, era un hău negru, trunchiul, deja tăiat în trei părţi şi cu ramurile lipsă, zăcea pe pământ, pe când un om cu chipul vânăt, înfăşurat în fumul murdar al motorinei, se străduia să‑i extirpe rădăcinile, sfâşiindu‑le cu colţii puternici ai unui excavator. Utilajul rânjea, pufăia, dădea înapoi, se încorda între sudălmile muncitorului: blestematele rădăcini nu voiau să părăsească ţărâna, erau mai profunde decât crezuse, mai încăpăţânate.

Ani după ani, anotimp după anotimp se întinseseră în tăcere, cucerind pământul palmă cu palmă, împletindu‑se cu rădăcinile stejarului, ale cedrului, ale mărului, înlănţuind într‑o trainică îmbrăţişare chiar şi ţevăraia gazului sau a apei. Din această cauză, copacii erau doborâţi, înaintau cu viclenie în întuneric zădărnicind opera omului, care astfel era obligat să‑şi folosească tehnica împotriva îndărătniciei lor.

Deodată, sub soarele rece al unui amiezi ca de iarnă, ca şi cum ar fi fost smuls acoperişul unei case sau ar fi avut loc răsucirea universului la primul sunet al trâmbiţei, umbrela maiestuoasă a rădăcinilor s‑a ivit dinaintea ochilor mei cu o constelaţie de mici bulgări încă agăţaţi cu fire de ele, abandonând în pământ partea cea mai profundă.

Atunci – şi numai atunci –, omul, în semn de izbândă, şi‑a înălţat pumnul spre cer, şi tu, deja cu şorţul pe tine, ai bătut uşor din palme.

Atunci – şi numai atunci –, eu, care încă nu deschisesem gura şi nu făcusem un pas, mi‑am simţit şira spinării însufleţind totul: nu erau vertebrele mele, măduva mea, ci un vechi fir descoperit, scânteile alergau cu veselie mincinoasă dintr‑o parte într‑alta, energia lor era rece şi feroce, se răspândeau peste tot ca nişte invizibili ghimpi de gheaţă, invadau viscerele, străpungeau inima, explodau în creier, jucau suspendate între lichidul său şi cutia craniană; schije albe, oase de morţi, un dans macabru; energie, dar nu foc, nu lumină, energie pentru o acţiune neaşteptată şi violentă; energie lividă, care arde.

Şi, după fulgerul orbitor, bezna nopţii adânci, liniştea neliniştită a lui prea mult: prea mult să vezi, prea mult să suferi, prea mult să ştii. Nu liniştea somnului, ci a unei clipe a morţii: când durerea este prea mare, trebuie să mori puţin, ca să mergi mai departe.

Copacul meu, copacul cu care crescusem şi a cărui tovărăşie, eram convinsă, m‑ar fi urmat în ani, copacul sub care mă gândeam că mi‑aş fi crescut fiii – fusese răpus. Căderea sa luase cu sine multe: somnul meu, veselia mea, aparenta mea nepăsare. Trosnetul dezrădăcinării sale, o explozie. Înainte şi după. O lumină altfel, întuneric intermitent. Întuneric de zi, întuneric de noapte, întuneric în plină vară. Şi cu întunericul, o certitudine: durerea este mlaştina prin care sunt silită să înaintez.

Nu există mister mai mare decât al minusculului. Acolo, sub ocrotirea nevăzutului, se produce explozia secretului. O piatră, înainte de a fi piatră, este tot piatră, dar un copac, înainte de a fi copac, este o sămânţă, omul, înainte de a fi om, este o morulă.

În limită, în circumscriere dormitează cele mai mari proiecte, ceea ce separă înăuntrul de afară îngăduie dezvoltarea.

Şi dintr‑odată am înţeles că trebuie să avem grijă de ceea ce este micuţ.

Nucul cel mare mort, am plâns zile întregi. Întâi încercai să mă consolezi, cum putea tăierea unei plante să provoace asemenea dezastru? Şi tu iubeai copacii, nu ai fi făcut aşa ceva ca să‑mi aduci supărare. Ai hotărât astfel, deoarece crea probleme, era prea aproape de casă şi chiar de cedru. Copacii, repetai, au nevoie de spaţiu. Şi cine ştie dacă într‑o zi o rădăcină n‑ar fi ţâşnit prin orificiul căzii de baie ca tentaculul unui nautil! Doar nu voiam să se petreacă ceva atât de înspăimântător, nu? Încercai să mă faci să râd, măcar să zâmbesc, însă fără succes.

Din momentul marii fulgerări, petreceam zilele nemişcată, întinsă pe pardoseală, cu privirea fixă spre un cer închis, de ciment, nefiind în stare de răspunsuri.

Într‑una din cărţile mele ilustrate, citisem de curând povestea castraveţilor‑de‑mare, făpturi fără apărare şi fără chip, totuşi şi ele legate cu îndărătnicie de viaţă. Când sunt atacate, expulzează printr‑o împroşcare încâlceala viscerelor – inimă, intestine, plămâni, ficat, organe de reproducere –, imobilizând prădătorul într‑o plasă asemănătoare celei a gladiatorilor, ca să aibă timp să se salveze, să găsească adăpost într‑o pădure de alge, să se odihnească şi să permită celulelor să se unească şi să se diferenţieze până la formarea unei copii perfecte a măruntaielor abia pierdute.

Iată, eram ca un castravete‑de‑mare după un atac, golită şi fără cuvinte. Nu răspundeam multitudinii întrebărilor tale, trăiam în două lumi diferite: tu, într‑a ta, în care, per ansamblu, prevala bunul‑simţ şi eu, într‑a mea, o lume de ameninţări, de tenebre, brăzdată din când în când de străluminări. Între cele două lumi ale noastre exista un raport univoc, eu o vedeam pe a ta, dar tu nu erai în măsură să o înţelegi pe a mea.

Poate de aceea, în a treia zi, bunul‑simţ epuizat, răbdarea terminată şi probabil consultat şi pediatrul, ai deschis uşa camerei şi ai spus: „Gata! Ajunge! Ăsta este pur şi simplu un capriciu! Un copac rămâne un copac, se poate planta altul!“ Apoi ai început să trebăluieşti prin casă, cum probabil făceai în dimineţile în care eram la şcoală.

Reproşurile nu au ţinut niciodată de firea mea. Distanţa dintre planete nu e vina nimănui, poate a diverselor legi ale gravitaţiei, orizontul care se deschide în faţă este diferit, o ştiai şi tu când îmi citeai mereu Micul prinţ: fiecare asteroid are tipul său de locuitor. Încercam numai o uşoară uimire pentru lipsa ta de consideraţie faţă de baobab. Nucul era exact ca baobabul. Trandafirul pe care ai vrut să mi‑l cumperi după aceea nu a reuşit să‑l înlocuiască cu nici un chip.

Un trandafir izbeşte privirea, mirosul, pe urmă însă este tăiat, sfârşeşte într‑o vază şi în final la gunoi. În schimb, copacul iubit întinde rădăcini în jurul înseşi inimii noastre, când moare se usucă şi cad, lăsând amintire cicatrici minuscule, dar de neşters.

Cine învinuieşte o persoană – sau o întâmplare – pentru eşecul propriei existenţe seamănă cu acei câini legaţi cu un lanţ lung care alunecă pe un cablu. Pe scurt, sub ei nu mai creşte iarba, solul devine bătucit şi prăfos, presărat cu resturi de mâncare şi excremente. Când la urmă câinele moare, terminat de cursa aceea fără orizont, şi lanţul ajunge să atârne inert, ceea ce rămâne din toată această existenţă neliniştită este numai o dâră tristă.

Evenimentele şi întâlnirile nu sunt balasturi sau fundături cărora nu li se ştie ieşirea, ci mai curând oglinzi, mici, mari, convexe, concave, vălurite, deformante, ciobite, întunecate, capabile oricum, cu reflexia lor, să ne facă să descoperim o parte încă necunoscută din noi înşine.

Din viaţa aceea de castravete‑de‑mare trebuie să mă fi trezit într‑a patra sau a cincea noapte. Camera era inundată de lumina rece a lunii pline. Pe duşumea, cuierul îşi proiecta umbra sinistră. De ce întotdeauna în întuneric trebuie să fie o umbră? La ce serveşte, dacă nu ca să evoce existenţa a tot ceea ce nu poate fi înţeles?

Deseori, în serile copilăriei mele te aşezai lângă pat şi‑mi spuneai o poveste. Din tot acel vârtej de prinţese, vrăji, animale înspăimântătoare şi fapte uimitoare, mi‑au rămas în minte numai două imagini: ochii galbeni ai lupilor şi paşii greoi şi surzi ai Golemului. Cei dintâi stăteau la pândă în păduri şi pe străzile pustii, pe când Golemul putea să meargă oriunde, ştia să deschidă şi să închidă uşile, să urce pe scări. Nu devora copiii şi nu‑i transforma în monştri şi totuşi mă teroriza mai tare decât orice creatură. Nu aer respiram, gheaţă, când îi evocam numele!

Astfel că, zdrobită de umbrele acelea ameninţătoare, am hotărât să mă ridic şi să ies.

Era o noapte de început de toamnă, nu rece, ci umedă, în atmosferă plutea o mireasmă de esenţe care păstra o fulgurare a verii. Poate venea de la mere, unele atârnând pe crengi, altele deja putrezind pe pământ, sau poate de la micuţele prune cu miezul galben, abia coapte. Temperatura nu coborâse niciodată sub zero şi de aceea căzuseră puţine frunze, mergeam pe o pajişte încă verde, însemnată ici‑colo de ciclame sălbatice şi de câteva păpădii tinere scăpate de curăţenia ta.

Crezându‑mă de‑acum lipsită de tot ce era în mine, am ajuns în locul în care se înălţase nucul şi m‑am lăsat să cad în genunchi. Pământul era umed şi presărat cu rămurele rupte în cădere.

Acolo unde un timp fusese copacul, aerul vibra aparte, pentru o clipă am avut impresia că mai era acolo. Cu rădăcinile pompând seva de‑a lungul trunchiului şi cu degetele brune ale crengilor care o retrimiteau jos, către sol. Până de curând, din fluviul acela de energie ancorat de pământ şi elansat spre cer se desprinseseră fructele. Simfonia neobişnuită a căderii lor însoţise fiecare toamnă a scurtei mele vieţi, la întoarcerea de la şcoală alergam să‑mi umplu buzunarele cu ele.

„Lasă‑le acolo, murdăresc!“, strigai de la fereastra bucătăriei, dar nu te ascultam, îmi plăcea să le desfac cu grijă, fără să le sparg. În loc să le mănânc, le priveam în palmă. Din cine ştie ce tainic motiv, erau absolut identice cu o imagine văzută în cărţile de citire. Creierul nostru, cel al tuturor mamiferelor şi al păsărilor erau făcute la fel: cutia craniană din coajă ca să protejeze partea cea mai fragilă, dura mater, pia mater, şi, între cele două emisfere, bizara punte ca un căluţ‑de‑mare.

Din ce cauză două lucruri din natură se asemănau într‑o măsură atât de impresionantă? De ce ceva trimitea la altceva? Era în aceasta o lege a universului sau numai o nebunie, o clipă de abatere necontrolată?

Susanna Tamaro s-a născut la Trieste în 1957. În 1976 a obţinut o diplomă de profesoară, iar apoi, o bursă de studii la Centro Sperimentale di Cinematografia din Roma. A debutat în 1989 cu romanul La testa fra le nuvole, distins cu premiile Italo Calvino şi Elsa Morante, urmat de Per voce sola (1991), care a primit premiile Rapallo şi International PEN, şi de Mergi unde te poartă inima (Va’ dove ti porta il cuore, 1994), bestseller internaţional, roman vândut în 16 milioane de exemplare. În 2003 a regizat filmul Nel mio amore, adaptare a povestirii L’inferno non esiste. Cărţile sale, printre care Anima Mundi (1997), Cara Mathilda (1997), Rispondimi (2001) şi Ascolta la mia voce (2006), continuarea romanului Mergi unde te poartă inima, sunt traduse în întreaga lume.

carturesti.ro

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here