carturesti.ro

Găsim încă din titlul volumului un indiciu care ne pregătește pentru demersul ce va urma: „Ascunde amintirile și distruge tot ce-am atins”, o invitație de a privi îndeaproape amintirile pentru a le transforma în praf. Aici nu avem de-a face cu o obsesie propriu-zisă pentru memorie, ci, mai degrabă, cu o reiterare constantă a caracterului ei maleabil. Însă doar pentru că poate fi modelată, nu înseamnă că e mai puțin periculoasă sau mai puțin dureroasă.

Am descoperit în cartea Luminiței Amarie un discurs lucid despre vulnerabilitate și frică, iar ceea ce mă fascinează nu este această expunere izolată, ci curajul și puterea care se strecoară neașteptat prin această etalare aproape transparentă a sinelui. Adesea întrezărim fragmente dureroase, versuri care sugerează o apartenență imuabilă la tristețe. E ceva înfricoșător de sincer în poezia din acest volum și tocmai în acest cadru întrezărim ceva liniștitor — poate că nu speranța în sine, ci scoaterea la iveală a imperfecțiunii existenței, viața cu toate cotloanele ei strâmbe. Memoria este un asemenea pilon nestabil care își poate modifica structura; și, de aceea, este „liniștitor/ cât se poate de înfricoșător.” (p. 43)

Avem de-a face cu o dedublare continuă: „umbra mea/ ca o despărțire de sensuri/ trasează linii pe pereți” (p. 61). Poeta vorbește despre frică în forma ei aproape primitivă, o privește tremurând în față și, din acest cadru neliniștitor, se naște curajul. Acolo unde se strecoară renunțarea, moartea, apar întotdeauna și semne mici, distinctive, care îți sugerează un soi de pace – nu temporară, ci intermitentă și imperfectă. Există o relație circulară între fericire și nefericire, între bine și rău, între liniște și neliniște: „prea multă bucurie naște monștri” (p. 57). Chiar dacă adesea suntem spectatorii unor imagini fragile, amare, la limita dintre suportabil și insuportabil, totuși, din când în când, găsim ceva de care să ne agățăm și care să ne calmeze. Liniștea și neliniștea sunt parțiale, temporare, se fugăresc una pe cealaltă — iar atunci când poeta gonește memoria, o face cu înțelegerea precisă a faptului că se va întoarce.

Navighează subconștientul și culege de acolo senzații cărora le oferă sens prin limbaj. Aduce amintirile la suprafață doar pentru a le ascunde. Nesiguranța se naște din ambele cadre: putința de a fi influențat de memorie din umbră fără ca tu să ai acces la această cunoaștere, dar și posibilitatea modificării amintirilor (nu pentru a te folosi de ele în vreun fel, ci pentru a putea diminua forța pe care o exercită trecutul asupra ta). Amintirile sunt manevrate într-un spațiu paralel (recuperare și respingere deopotrivă) și, în acest cadru, întâlnim elemente recurente care creează familiaritate: grădina, cafeaua, cenușa și altele asemenea. Rutina devine analgezic chiar în locul în care pare să fie apăsătoare, iar contradicțiile nu debusolează, ci apropie; se găsește un echilibru nesperat de blând între sentimentul apăsător al repetiției și familiaritatea unor gesturi, lucruri, obiecte, oameni: „ca și cum rutina ar/ însemna tandrețe” (p. 37).

În acest orizont antitetic unde memoriile se luptă cu prezența și absența, unde vocea poetică creează un spațiu în care contradicțiile să coexiste măcar fugitiv (și să ofere o protecție neprevăzută), apare și o expunere succesivă despre identitatea corporală. Trupul ca rezervor al plăcerii — o instanță interesantă care anunță o altă dedublare, acolo unde forța minții este pusă deasupra presupunerii primordiale a corpului ca cel dintâi care ar avea acces, de fapt, la durere: „deschid fereastra ca trupul meu să respire/ (va trebui să-l învăț suferința)” (p. 65). Se strecoară aici o presupoziție solidă: corpul simte, dar nu înțelege, va trebui să îi explicăm noi ce se petrece. Și, cum ne-a obișnuit, în celălalt plan, este o unealtă benefică, ca un sistem de apărare la care avem cel mai bine acces: „corpul meu e o mașinărie de indus în eroare/ o ustensilă de sterilizat tristețea (p. 45). Vedem din nou capacitatea fantastică de luciditate pe care o are poezia din acest volum.

Nimic nu rămâne neanalizat, nici când suntem îndrumați către uitare sau renunțare (aceste sfaturi poate sunt pentru noi, în aceeași măsură rămân imperative întoarse către sine pentru conservare): „renunță/ la/ tot/ ce/ te/ poate/ înlocui” (p. 54). Singurătatea există principial, dar siguranța oferită de rațiune și corp o diminuează. Sau, în orice caz, o mută în alt registru. Accesul formidabil la luciditate îi dăruiește poetei certitudinea de care are nevoie pentru rostire, asta și nimic altceva: „etica nu m-a convins niciodată/ nici meticulozitatea/ unei vieți mai bune” (p. 20).

Poezia Luminiței Amarie m-a ținut prizonieră: atracția este cu atât mai puternică cu cât vorbește despre unul dintre cele mai importante lucruri: memoria și modul în care s-o privești. Nu ratează nimic. Nu uită să vorbească despre corp și nici să reitereze tot ceea ce altfel ar rămâne doar în senzație (această denumire în vederea arhivării, într-un fel, o observ și în poezia Cristinei Stancu din „teritorii”). Poate că cel mai mare aliat al poetei este luciditatea — forța care-i permite să navigheze, iar trupul este rezervorul perfect în care să ascundă tot. Poate că titlul este o amăgire, Ascunde amintirile și distruge tot ce-am atins, nu știm câtă distrugere are loc, iar ascunderea se face la vedere. Tristețea nu dispare, ritualurile oferă putere, amintirile sunt într-un vortex continuu pe care le prinde cu cârligul lucidității. Nu avem răspunsuri, ci o încercare de recuperare și vindecare printr-o luciditate puternică, fără granițe, pe care nici măcar contradicția nu o poate strămuta.

Placebo

deschid fereastra ca trupul meu să respire

(va trebui să-l învăț suferința)

mâinile devin grele de lumină

(metodele noi induc un fel de plăcere absurdă,

gândul la imaginea unui corp nou nouț

limitat de numere standard

mărimi inutile

obiective înalte

trebuie doar ca trupul să devină ușor

un instrument de măsura plăcerea

un album deschis la o fotografie tăiată

(aici eram frumoasă

dar lipsesc) (p. 65)

Luminița Amarie, „Ascunde amintirile și distruge tot ce-am atins”, Casa de Editura Max Blecher, anul publicării: 2019, nr. pagini: 72

Puteţi cumpăra cartea de la:

libris.ro

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here