Mina Decu (născută în 1983, la Craiova) este masterandă în Filosofie și în Studii Europene, fostă profesoară de Studii Socio-Umane, librăreasă, redactoare, actualmente traducătoare, poetă și coordonatoare de activități nonformale la o școală particulară din București, unde ține și un club de scriere creativă. Cartea ei de debut, Desprindere (Editura Charmides, 2018), a fost distinsă cu: Premiul Național pentru Poezie „Mihai Eminescu” Opus Primum; Premiul „Tânărul poet al anului 2018”, în cadrul Galei Tinerilor Scriitori; Premiul pentru debut, în cadrul Festivalului Național de Poezie „Colocviile George Coșbuc”; Premiul pentru debut editorial în anul 2018, în cadrul Galei APLER. A participat la diverse festivaluri și evenimente de poezie și literatură, a apărut cu texte poetice în română și în traducere (engleză, franceză și maghiară) în mai multe antologii și reviste literare, din țară și din străinătate, iar traducerea în engleză din Desprindere, realizată de Anca Roncea și Rajnesh Chakrapani, a luat premiul America Pen/Heim Translation, urmând să apară în Statele Unite ale Americii. În anul 2024, Mina Decu revine cu un nou volum de poeme, Tagliatelle allegro, apărut la editura Cartier din Chișinău.
Noul volum de poeme preia din cel anterior într-o mică măsură structura, mai exact împărțirea pe secvențe poetice bine delimitate, marcate de mottouri care funcționează ca adevărate bold-uri, în sensul că fixează tema și/atmosfera poetică per fiecare unitate. Și spun într-o mică măsură întrucât de data aceasta avem de-a face cu un singur calup poetic mai amplu, precedat de un poem independent, și succedat de o serie de secvențe foarte scurte, dar care își au rolul lor bine definit în economia volumului.
Poemul independent, cu care se deschide volumul, ilustrează imaginea unui copil-soldat sau mai bine spus a unui copil care se trezește soldat, scenă ce poate fi asociată cu ideea de pierdere a inocenței cauzată de nebunia războiului sau a lumii în general:
„un copil își scoate masca de supererou/ zâmbește/ nu-l vede nimeni/ nimeni nu știe că el e acela care a salvat vieți/ mai păstrează puțin costumul/ se întinde pe pat/ ar vrea să construiască un tun să împrăștie confetti parfumate/ peste oraș/ tu te gândești la un sfârșit percutant și bei liniștit cappuccino/ asculți muzică și crezi că ești chill/ că lumea e bună și tot ce e rău e doar un vânt trecător/ praful se așază și totul continuă salut salut ce faci eu bine tu/ copilul adoarme și se visează în tanc/ la vârsta lui atât e de ușor să-ți îndeplinești o dorință/ stai cuminte/ costumul i se transformă în uniformă militară/ de câte ori trebuie să-ți mai explic/ pe cap i se așază o cască/ asta e ultima oară când mai primești avertisment/ mama dar ei niciodată nu zâmbesc au o viață atât de tristă/ încărcătura de confetti se îngreunează/ taci din gură/ și se transformă într-un singur corp// în noaptea trecută mai multe salve de tun aparent festive s-au/ transformat în dezastru extins”.
După acest poem s-ar putea crede că avem dinainte un volum despre război, ceea ce ar fi fost total previzibil, având în vedere faptul că în jur sunt atâtea războaie, cele mai apropiate de noi fiind cele din Ucraina și Fâșia Gaza. Dar Mina Decu nu se lasă atât de ușor „citită”, nu se lasă a fi previzibilă, ci surprinde cu fiecare mișcare. Astfel, calupul principal, al cărui motto este „de-aici încolo, doar voi doi, tu și cu el” nu mai exploatează tema războiului propriu-zis, ci pe aceea a crizei unui cuplu în care este mai pregnantă vocea lui, poeta reușind să împrumute vocea masculinului cât se poate de credibil. Deși, la fel de bine am putea vorbi și despre o voce a androginului, chiar dacă în relația ilustrată aici este mai prezentă absența, ruptura, decât unitatea, de aici venind și atmosfera de luptă a fiecăruia cu sine însuși:
„acum un număr de ore îl căutai într-o lipsă care-i striga prezența/ pe un teren viran/ acum câteva minute i-ai auzit vocea și toată ființa ta a redevenit/ vie/ dacă nici asta nu mai e iubire chiar nu știi nimic despre viață/ apoi a fost fix așa a venit lângă tine/ îl observaseși în tot acest timp/ te observa observându-l poate/ tu cu siguranță făceai asta cu el/ câteva cuvinte schimbate și mușchii au început să se relaxeze/ zâmbetul să apară și vocea să fie mai moale”;
„Azi te-am văzut/ Din nou n-ai venit pentru mine/ Nu știu de ce se simte ca o părăsire ceva ce nu e o părăsire/ Umbli peste tot cu el iar mie abia îmi arunci o privire/ Da mă cuprinde furia/ Dar nu mă pot abține să nu îți dau ce nu cred că ai merita/ Zâmbete/ Cele mai largi zâmbete sunt întotdeauna pentru tine/ Bine că nu îmi pune nimeni o oglindă în față/ Aș arăta ca ultimul tâmpit de pe lume/ Și nici măcar nu știu asta atunci când o fac/ Și nici de ce o fac/ Doar că mă cuprinde o căldură care șterge orice urmă de furie/ Și până la urmă de ce sunt furios”.
Ceea ce atrage atenția la poezia Minei Decu este maniera în care aceasta reușește să creeze, să ilustreze tensiunea din mintea și sufletul unui om care iubește (și face asta încă din volumul de debut), tensiune care persistă chiar și acolo unde aparent totul este bine, după cum se poate vedea din poemul care marchează jumătatea celui de-al doilea ciclu din acest volum, intitulat, cât se poate de sugestiv, „interstițiul unui alt început”:
„so this one was for you/ toată chestia asta pe care o am în piept acum/ nimic ilegal/ doar doi oameni iubindu-se mult în cel mai scurt timp posibil/ viață/ doar viață mângâind viață/ scurgându-se pe abdomenul și printre degetele vieții pline/ de viață/ guri care și-au descoperit din nou buzele chiar și în respirația/ de dimineață/ this one was for you but with him/ atât de multă iubire și niciun cuvânt pe buze doar buze limbă/ dinți/ ore după ore și nicio lumină vizibil diurnă după o dimineață/ împreună/ yeah this one was for you hope you’ll feel the same with/ somebody one day too”.
Îndrăznesc să înaintez ipoteza că maniera în care Mina Decu reușește să ilustreze această tensiune erotico-sentimentală vine nu doar din priceperea de a scrie, care nu îi poate fi nicidecum contestată, ci și dintr-un foarte ridicat grad de autenticitate, în sensul că aceasta se transpune pe sine însăși în pielea personajelor sale, este ea însăși acolo cu o parte din mintea și inima ei, chiar dacă încearcă să creeze inclusiv iluzia unui narator exterior, detașat, care doar spune povestea unor oameni pe care îi observă și analizează, fără a avea prea multe în comun cu ei.
Următoarele trei mottouri, dintre care ultimul nu precede nimic (sau poate precede tocmai următorul volum de poeme) sunt adevărate poeme într-un vers, sunt replici tăioase, sfredelitoare, care spun parcă, fiecare în parte, o poveste în sine: „ceva ce n-ar fi trebuit să fie aici, dar s-a cerut strecurat”; „finalul mai aproape ca pielea de pe tine” și „ceea ce începe de-aici e deja altceva”.
În final, nu aș mai spune decât că cei șase ani de așteptare, de la Desprindere, până la Tagliatelle allegro, au meritat din plin, Mina Decu revenind în forță, cu un suflu nou, o poveste nouă, poate și cu o voce nouă, deși vocea ei era puternică încă din volumul de debut. Și totuși, aici și acum, descoperim o Mina Decu cumva mai prezentă, mai interiorizată, mai asumată. Și, pentru a o cita cu un vers din volumul ei de debut, „și e numai bine așa”.
Mina Decu, „Tagliatelle allegro”, Editura Cartier, anul publicării: 2024, nr. pagini: 64
Cartea poate fi cumpărată de la:
Dacă vrei să susţii site-ul, click sau scan (mulţumiri!)
Fotografie reprezentativă: Elly Endeavours / Unsplash
scrie un comentariu