„Străinătate” a apărut recent la Editura Humanitas şi este, aşa cum Augustin Cupşa descrie mai jos, o carte a unei senzaţii: cum e să te simţi nepotrivit, ca o continuare a îndepărtării, distanțării dintre personajele din „Marile bucurii și marile tristeți” (Humanitas, 2021).
Augustin, cele mai recente două cărţi pe care le-ai publicat sunt un roman, „Aşa să crească iarba pe noi”, şi un volum de proză scurtă, „Străinătate”. Din impresiile culese, mai mult sau mai puţin profesioniste, pare că te mişti la fel de bine pe ambele suprafeţe de joc, însă eu sunt curios să aflu care dintre cele două cărţi te-au solicitat mai mult? Te stoarce vreun gen mai tare decât celălalt?
Atunci când am făcut reeditarea de la „Marile bucurii și marile tristeți”, am recitit cu atenție prozele de pe vremuri, de acum mai bine de zece ani, m-am uitat ce alte începuturi sau schițe de proze aveam, pentru o ediție cu ceva în plus. Am simțit că există un mai departe în „Marile bucurii și marile tristeți”, sentiment pe care l-am avut de când am publicat prima dată cartea. Mai era ceva de spus, pe lângă singurătatea cu ceilalți, înstrăinărea. În „Așa să crească iarba pe noi” e vorba tot de revelația acestui dat natural, că în esență suntem singuri, trebuie să ducem pe cont propriu ce avem de dus și ce avem de făcut. Acolo am făcut un joc mai complicat, într-un fel ca în „Blow Up”, unde am pus în discuție posibilitățile și limitele textului de a spune adevărul unui eveniment. Romanul are suficiente argumente structurale și metaforice pentru care nu poate fi așezat în continuarea unor romane ale copilăriei cu golănași, dacă e o „poveste de cartier”, e o poveste dejucată. Stilul meu se bazează mai mult pe tensiunea din frază decât pe informație, de aceea mă simt mai „acasă” în narațiunile de dimensiuni mici/medii. Întotdeauna o să îmi placă să mă așez la masă și să scriu o proză scurtă frumoasă. E ca și cum aș lucra la un single, nu mă gândesc decât la muzica lui.
Ai spus că pentru tine „Străinătate” e un fel de continuare pentru „Marile bucurii şi marile tristeţi” şi cred că te refereai nu numai la ideea de colecţie de proză scurtă, cât mai ales la resorturile textelor tale. Sunt cărţile de proză un soi de pauze active pentru efortul implicat de construcţia romanelor?
O proză scurtă, da, ar putea părea o pauză sau o schimbare de ritm în lucrul la un roman, dar atunci când croiești și imaginezi o carte făcută din mai multe părți, proze scurte sau nuvele, lucrul se dovedește mai anevoios decât la un roman. Într-un roman ai deschis câteva fire narative, chiar dacă intri într-un impas prelungit, până la urmă ar trebui să găsești continuarea acolo unde ai lăsat povestea. Într-un volum de proză scurtă nu poți să faci asta pentru că povestea din urmă s-a încheiat, trebuie să o iei de la zero. Ai un alt început, o altă pistă de decolare, trebuie să faci altceva, cu alți oameni, dar cumva trebuie să rămâi în ton cu ce ai făcut până atunci. Demult, am descoperit „Arborele Nopții” de la Truman Capote, pe urmă l-am recitit de multe ori, am simțit legăturile acelea invizibile dintre piesele unui ciclu de povestiri și cum una dintre ele poate să dea răspuns alteia, să o pună pe cealaltă în altă lumină. De atunci genul acesta de carte de proză scurtă a rămas favoritul meu, față de altele de la autori foarte, foarte buni (Cehov, Hemingway, Updike sau Cheever) care selectează cele mai reușite proze într-un fel de antologii personale. Sau nici măcar n-o fac ei, de asta se ocupă editorul.
Dacă îţi place site-ul citestema.ro (Citeşte-mă! / Citeşte, mă!):
Până la 42 de ani, ai trăit în şi ai experimentat diverse spaţii sociale şi culturale. Ai simţit pe propria piele şi străinătatea, ca depărtare de România. Cum ţi-a influenţat scrisul traiul prin alte părţi, departe de viaţa literară de acasă? Se lasă povestitorul din tine schimbat în vreun fel atunci când eşti plecat pentru mai mult timp?
Am fost un pic în străinătate, nu prea mult, am stat câțiva ani în Paris, și apoi din bucăți s-ar mai aduna ceva, dar n-am fost niciodată prea departe, într-o cultură mult prea diferită de a noastră. De când eram mic mi-am dorit să plec în Vest, în liceu îmi făceam tot felul de planuri, apoi în facultate, între timp am ajuns să trăiesc tot mai adânc în limba română. Nu cred că aș putea scrie în altă limbă, în sensul că nu i-aș vedea rostul, dacă nu-i limba în care te-ai născut, atunci de unde să vină drive-ul să faci din ea un meșteșug sau o artă? În Paris am scris mult mai puțin decât am scris în țară, dar acolo, în acel timp-spațiu eram pur și simplu fericit cu tot ce mi se întâmpla. Oamenii de acolo mi-au dat foarte mult foarte repede, în primul rând un sentiment profund de independență, apoi un fel de raportare la ceilalți, apoi un alt fel de încredere, dar pentru astea le-am dat în schimb tot timpul meu. M-am gândit că o să scriu când o să mă întorc acasă.
Ştiu că ai gândit atent ordinea textelor din „Străinătate”. De fapt, ai spus ceva despre asta cu prilejul lansării care a avut loc la Librăria Humanitas de la Cişmigiu. Poţi să explici în linii mari cum ai gândit structura cărţii? Şi cum ţi-ar plăcea să fie citite textele tale, în ordinea impusă de tine sau ai o anumită proză preferată, pe care ar fi bine să o citim înainte de toate?
Am scris „Într-o zi doar praful” care a dat direcția de sens și de stil pentru volum. L-am simțit pe Tibi, băiatul din proză, foarte aproape de mine, cumva, în prelungirea mea, am scris despre cum e să te simți nepotrivit, în timp ce toți din jurul lui pleacă (și se întorc din străinătate) el rămâne în străinătate, la el acasă. Am scris până la urmă o carte întreagă despre această senzație. Dacă vrei, e o continuare mai dură a îndepărtării, distanțării dintre personajele din „Marile bucurii și marile tristeți”, dar nu estetic, ci ontologic, explorarea aceasta ajunge la corp, la limita dintre organic și anorganic, praf, piatră, stele, cuante de lumină, sclipiri în cioburi sau ferestre, impresia de nemurire pe care o caută un organism viu, ceea ce într-un final duc mai departe oasele. Poate că-i adevărat că ne naștem din pietre, din cascadele de protoni, și acolo o să ne întoarcem. Punctul culminant din volum e chiar proza „Străinătate”, unde un poster cu David Bowie/Major Tom și un manechin găsit în râu ar putea fi o pereche ideală, pentru că o să fie acolo pentru totdeauna. Tipul din proză ajunge într-un spațiu de libertate care e necuprins, cam ca în „Odiseea Spațială”, el trece dincolo de timp, dar spre deosebire de eroul lui Kubrick, acolo nu e apăsare sau îmbătrânire, e ceva luminos și liniștitor, un fascicul de lumină care călătorește la infinit, și e luminos pentru că știi sigur că n-o să se termine niciodată. Trebuie să le parcurgi în ordine pentru că una, după alta, ele te acaparează într-un sens mai mare decât suma părților.
Eşti la a treia carte consecutivă la Humanitas şi înţeleg că urmează să-ţi mai apară una la aceeaşi editură, de data asta un titlu pentru copii. Cum vezi tu colaborarea cu această editură şi cât de mult crezi în ideea că a publica la o editură mare e ca un fel de certificat pentru valoarea scrisului tău?
Editurile pot să facă sau să nu facă îndeajuns de multe pentru un autor sau altul, iar autorii nu trebuie să aștepte imposibilul de la o editură, certificatul de calitate, dacă tot l-ai menționat, îl obții prin ce scrii. Piața de carte e deocamdată foarte dificilă în România, eu știu autori buni de la toate editurile care în acest moment promovează literatura contemporană, nu am simțit niciodată că ne-ar despărți editura la care am publicat. Sunt foarte bun prieten cu cei de la Partizanska Knjiga din Serbia, iar în România am publicat, cum ziceai și tu, trei cărți la Humanitas și urmează una de copii, care, sper, va ieși așa cum îmi doresc. Înainte de toate, și cred că toată lumea știe deja, am o formare de medic, asta mă împiedică să am opțiuni politice altele decât să fiu empatic cu oamenii mulți și simpli, am văzut multă suferință, de toate felurile, dacă e cineva care să mă categorisească, aș vrea să se pună și în locul meu, măcar imaginar, să vadă lucrurile așa cum le-am văzut și eu. Nu știu să fi făcut vreodată un proiect să nu fie conceptualizat și atent scris, care apoi a plăcut sau nu, pentru că în paradigma asta trăim acum, mi-a plăcut/nu mi-a plăcut, aș vrea un efort pe măsură din partea comentatorilor, nu le-aș spune critici tuturor, dau 30 de lei pe carte (sau nici măcar, dacă fac rost de pdf) și un cont gratuit pe goodreads sau câteva păreri în spațiul nelimitat online. Nu e cam puțin să dai atât înapoi? Zic asta pentru ei, nu pentru mine, eu oricum mi-am făcut munca după rigorile mele, după standardele mele. Dacă e domeniul pe care și l-au ales de drag, cum să-l supună exclusiv interesului personal și unor sentimente meschine, geloziei sau suspiciunii? E vorba pur și simplu de scris. Aș vrea să simt mai mult aerul de includere și mai puțină excludere pe criterii superficiale într-un domeniu care vrea să se adreseze oamenilor, publicului pe care vor să-l aducă aproape de carte și de citit.

scrie un comentariu