Augustin Cupşa: “Pentru mine scrisul a fost o mare rezolvare”

0
245

“Aşa să crească iarba pe noi” (Editura Humanitas, 2017) este unul dintre romanele recente care i-au surprins plăcut pe iubitorii de literatură română contemporană. Augustin Cupşa a confirmat aşteptările, construind o carte surprinzătoare.


Interviu exclusiv citestema.ro

Câţiva tineri prind păsări pentru a le vinde. De unde această idee inedită pentru un roman, dragă Augustin Cupşa?

Se prind și se prindeau și când eram eu mic tot felul de păsări, cu tot felul de scopuri și prin diverse mijloace, mai mult sau mai puțin organizat. Pe atunci însă, dacă vedeam păsări la vânzare în piața Centrală, și eu, ca și Pisică, nu îmi puneam problema de unde vin, deși era evident că erau prinse undeva, cumva. În continuare în piețele din București poți să găsești astfel de tranzacții, iar exportul angro către Italia urmează alte rute, mai puțin vizibile. E interesant că peștii nu primesc aceeași compasiune din partea oamenilor, deși sunt supuși unei decimări chiar mai feroce decât păsările. Într-adevăr, și narativ e mai ofertant acest subiect, cum ar fi fost ca personajele mele să pescuiască tot romanul… vreo 200 de pagini? 🙂

Sunt Edi, Pisică, Tobă, fraţii Mânzu şi Tomi parte din copilăria ta? Au existat ei aşa cum i-am găsit în carte sau sunt rodul imaginaţiei tale?

Pot să produc un nou răspuns de fiecare dată când mi se punea această întrebare, fără să fie la fel, fără să le contrazică pe cele anterioare și fără să epuizăm prea repede subiectul. Cert e că n-au cum să fie cei de atunci, și pentru că amintirile despre anturajul meu din vremea aceea sunt trucate de subiectivism și de trecerea timpului și chiar în legătură cu lucrurile despre care aș putea jura că au fost așa, aș putea fi contrazis. Chiar ăsta e unul din demersurile și una dintre mizele cărții, limitele relatării adevărului adevărat. Cum remarca Angelo Mitchivieci (și alți comentatori ai cărții, dar el chiar așa a enunțat-o), confuzia sporește pe măsură ce acțiunea se desfășoară, iar naratorul nu are nicio intenție să o risipească. Dar, uite, pentru că m-ai întrebat tu, pot să mai adaug o mică părticică de adevăr (care nici el nu ajută prea mult la clarificarea situației). Pisică a fost porecla cuiva foarte apropiat mie, diferența de vârstă dintre noi fiind de doi ani și aproape jumătate, la fel ca între Edi și Pisică, doar că în carte porecla i-a revenit celui mai mic, acelui mie care spune povestea.

„Aşa să crească iarba pe noi” este cel de-al doilea roman al tău, la vreo opt ani de precedentul. Care au fost aşteptările tale de la cartea asta?

Dintotdeuna mi-am dorit să scriu o poveste care se desfășoară afară, în mediu natural, unde reperele de timp și de spațiu se pierd, topite în canicula zilei. De când eram mic, mi-era tare greu să stau în casă. Acum poveștile urbane, și cu atât mai mult cele camerale, îmi produc claustrofobie. S-ar putea să-mi treacă în viitor, dar deocamdată cam așa stau lucrurile. Fazele și culorile luminii sunt foarte importante în mintea mea și implicit și în carte. Am vrut să ating și subiectul vinovăție – Judecata de Apoi vs judecata de acum în termenii pe care un puști de vârsta aia i-ar putea vehicula.

Privind de la distanţă reacţiile lumii literare, impresia mea a fost că te-ai remarcat mai ales prin prozele tale scurte şi îndeosebi odată cu volumul „Marile bucurii şi marile tristeţi”. Cum ai simţit reacţiile cititorilor mai mult sau mai puţin profesionişti odată cu acest nou roman? Te încurajează să continui cu proiecte de anvergură?

Unor editori le-ar fi greu să strângă la un loc ce am publicat până acum. Nu există unitate de registru. Marile bucurii și marile tristeți a fost neașteptat de bine receptată, a circulat pe recomandare, de la unul la altul, pe facebook în general, fără nicio intervenție de marketing. Succesul e absolut imprevizibil, să vedem partea bună în asta. Pe de altă parte, știu cititori și scriitori care au rămas cu Perforatorii. Și mie îmi place mult, dar experimentul nu poate fi refăcut. Pentru mine e vorba de o convenție și e bine să o enunți de la bun început. Așa n-o să fie nimeni dezămăgit. Dacă începi cu Gregor Samsa s-a trezit metamorfozat în gândac, ai deschis așteptările unora și le-ai închis pe ale altora și știi cu cine mergi la drum. Încerc să mă concentrez pe fiecare proiect atunci când e, fără să mă mai gândesc la ce a fost și ce-o să mai fie. Vreau să lucrez mai departe pe scenarii, îmi lipsește asta.

În „Aşa să crească iarba pe noi” mi-a plăcut atmosfera şi faptul că, dincolo de acţiune, ai fost atent la muzicalitatea frazelor, la ritmul lor, la formă. Ţi-ai impus ceva de genul acesta în timpul scrierii?

Vorbind despre ritm & muzică, e clar că oamenii au percepții diferite, ritmuri diferite, așa că ar fi imposibil să nimeresc un ritm pentru toți. Sunt influențe din hip hopul de după 2000, atât ca discurs, cât și ca poziționare. E o perpendiculară bună pentru narațiune, o verticalizează și animă planul formal. Manuscrisul a purtat până la publicare subtitlul de relatare, nu e o relatare cu sânge rece, ci una spusă cu sufletul la gură, ca atunci când ai asistat la ceva care te dă peste cap sau tocmai ai avut o revelație sau amândouă, una decurgând din alta. “Și” în loc de “iar” dar și de “dar” produce efecte neașteptate. Am făcut switch-uri de pe persoana I pe adresativa care implică, iar ăsta e iarăși un artificiu din hip hop, pentru că favorizează retorica, discuția față în față, a străzii, a spațiului public. L-am experimentat din aceleași rațiuni și am luat un plus dintr-o zonă care în mod uzual nu ar fi vizitată de autori din segmentul meu. Nici eu nu sunt fan/mare ascultător de hip hop. Cum spunea și Andreea Răsuceanu (parafrazez) – o carte nu trebuie să îndeplinească nici măcar gusturile editorului, ci să aibă valoare.

Cum ai scris cartea asta? În cât timp, pe ce suport, de câte ori ai „rescris-o” etc.

Rescrisul a durat mult mai mult decât scrisul în sine sau documentarea, nu m-a preocupat să fiu extraordinar de corect ca discurs bio/ornitologic. Din contră, am lăsat și greșeli controlate. De exemplu, deși relatarea punctează bine diferența dintre atacul unui uliu și cel al unui șoim, faptic cei doi protagoniști se înșeală și ajung să urmărească ceva ce se dovedește a fi un vânturel. Am vrut să se înșele pentru că așa e normal, să ne înșelăm mai mereu. Cel mai mult timp am consumat cu acea prelucrare a frazei, pe care ai remarcat-o și tu, am răsucit firul până a ieșit egal peste tot/a ajuns să sune de la un capăt la altul cum îmi doream eu, pentru că (mă repet), muzica sună diferit pentru fiecare. (Și mai sunt și unii care sunt chiar afoni.)

Am văzut păreri şi păreri legate de cât de mult îi ajută pe unii scrisul. Sau de cât de mult îi oboseşte. 🙂 Cum este în cazul tău? Este scrisul o muncă grea?

E greu să compari greul între oameni. Și mie toți scriitori cu care am vorbit de-a lungul vremii mi-au spus că le e greu să scrie, dar nu știu cât și cum, greul meu e cel mai greu. Dar eu n-o să spun că nu merită. Pentru mine scrisul a fost o mare rezolvare, fără să aibă nimic terapeutic/defulări sau alte “evadări”, așa că pot să spun că merită tot greul dacă te poți ridica într-un final deasupra lui.


“Fazele și culorile luminii sunt foarte importante în mintea mea și implicit și în carte.”

“Muzica sună diferit pentru fiecare. (Și mai sunt și unii care sunt chiar afoni.)”

Citeşte câteva pagini


Cumpără cartea

Augustin Cupşa (n. 1980) a debutat în 2006 cu romanul Perforatorii (pentru care a obținut premiul revistei Ramuri și premiul revistei Mozaicul). A mai publicat două volume de proză scurtă, Profesorul Bumb și Macii suedezi, nominalizat la Gala Tânărului Scriitor, (2011), și Marile bucurii și marile tristeți, nominalizat la Gala Bun de Tipar (2014) și tradus integral în limba sârbă (Velike radosti i velike tuge). Aşa să crească iarba pe noi a apărut în anul 2017, la Editura Humanitas, în colecţia 821.135.1 – Scriitori români contemporani, colecţie coordonată de Andreea Răsuceanu.

libris.ro

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here