Puterea va fi ceea ce facem noi din ea - despre „Augustus” de John Williams

„Augustus” a fost cel de-al patrulea roman publicat de John Williams, scriitor american născut în 1922, în Texas, şi care, printre altele, s-a înrolat în aviaţia americană în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial şi a petrecut vreo doi ani şi jumătate în China, Birmania şi India.

Aşadar al patrulea roman, după „Nothing But the Night” (1948), „Butcher’s Crossing” (1960) şi „Stoner” (1965), acesta din urmă, readus la viaţă surprinzător în urmă cu câţiva ani, bucurându-se de un succes internaţional uriaş, deşi la momentul primei apariţii nu impresionase.

„Augustus” a fost publicat la şapte ani după „Stoner” şi a profitat de experienţa unei burse de care John Williams beneficiase în 1963, când călătorise în Italia.

Lumea din „Augustus” e cea din Roma împăratului Caius Octavius. La început, Octavius are numai 18 ani şi află că unchiul său, Iulius Cezar, a fost ucis şi că el este principalul său moştenitor. La sfârşit, Octavius are 76 de ani, iar Roma pe care o lasă el moştenire este cu totul alta faţă de cea pe care o primise în grijă. De-a lungul acestor câteva decenii de viaţă zbuciumată sunt multe lupte pentru putere, multe trădări şi intrigi, multe hotărâri aparent de neînţeles, luate fie în interesul cetăţenilor – cum este cazul celor ale lui Octavius – fie în cel al unor caste dornice să-şi multiplice privilegiile.

„Augustus” este un roman atipic, pe multe voci, nenumărate, ale căror mărturii sunt prinse de cele mai multe ori în scrisori, dar şi în rapoarte, declaraţii, confesiuni sau ordine militare. Interesant e că, deşi are trei părţi, vocea personajului principal se face auzită doar în ultima parte, când Împăratul priveşte retrospectiv asupra transformărilor pe care le-a imprimat Romei.

Prima parte îl urmăreşte pe Octavius în tinereţe, cum îşi face loc cu dibăcie între cei care urmăresc să preia conducerea după uciderea lui Iulius Cezar şi, pentru asta, se bazează pe câţiva prieteni de nădejde, între care Marcus Agrippa, Mecena şi Salvidienus Rufus. În Roma acelor ani, „nimeni nu-şi poate deosebi duşmanul de prieten”, „destrăbălarea e mai admirată decât virtutea, iar principiile au devenit sclavii sinelui”.

Spre partea a doua se trece lin, odată cu rezolvarea a numeroase conflice, care-i au în centru printre alţii pe Marcus Antonius şi pe piratul Sextus Pompeius. Un rol foarte important în roman ajunge să-l joace Iulia, fiica lui Octavius, cea mai puternică figură feminină de aici, care contrabalansează toată această lume dominată de bărbăţie şi barbarie. Jurnalul Iuliei, exilată pentru ani buni tocmai pentru a o salva de la moarte, ar fi putut constitui o carte separată, atât este de plin de conţinut şi de emoţie.

„În lumea din care vin totul era putere şi totul conta. Chiar când iubeai, iubeai ca să ai putere, iar sfârşitul iubirii devenea nu propria sa bucurie, ci multitudinea de bucurii ale puterii.”

De fapt, despre putere este vorba în romanul acesta, de la un capăt la celălalt, de la începuturi, când Salvidienus Rufus îi spune viitorului Augustus că „Puterea va fi ceea ce facem noi din ea”. Ulterior, Mecena îi scrie pe aceeaşi temă lui Titus Livius: „Când ai avut puterea în mână şi nu ai reuşit să o păstrezi, dar ai rămas în viaţă… ce se alege atunci de tine?” Şi mai târziu, aproape de momentul în care bătrânul Octavius îşi simte sfârşitul, dar impune nişte legi inedite legate de morală şi de limitele căsniciei, el primeşte următoarea replică de la Horaţiu:

„Căci nici o lege nu poate defini cu claritate un spirit şi nici nu poate satisface dorinţa de virtute. Acesta este rolul poetului sau al filosofului, care pot convinge pentru că nu au nici o putere. Puterea pe care o deţii tu nu poate impune legi împotriva pasiunilor omeneşti, oricât haos ar putea stârni acele pasiuni.”

Ultima parte îl aşază pe Augustus în matca deznădejdii, când atmosfera aminteşte de finalul din „Stoner”. „Am ajuns să cred, scrie Augustus, că în viaţa fiecărui om intervine, mai devreme sau mai târziu, un moment în care înţelege, dincolo de toate lucrurile pe care mintea sa le-a pătruns şi indiferent dacă poate sau nu să exprime ce ştie, realitatea înspăimântătoare a faptului că este singur şi izolat şi că nu poate fi altceva decât făptura tristă care e el însuşi.”

Două „fiice” a avut Augustus: Iulia şi Roma. Romei îi spunea „cealaltă fiică”. Pe amândouă le-a iubit la fel de mult şi amândouă erau în viaţă la moartea lui, iar asta, pentru el, a fost cea mai importantă realizare, deşi era conştient că lucrurile nu aveau să reziste aşa pentru mult timp după dispariţia sa.

„Augustus” este o capodoperă. Simţi asta în fiecare pagină, în care forţa cuvintelor, puse fix acolo unde trebuie, este imensă. Alternanţa vocilor şi uriaşul volum documentar sunt mărturii ale unei capacităţi de sinteză uimitoare.