libris.ro

„Totul a mers strună câtă vreme ne gândeam la viitor doar în termeni de cuvinte. Dar uite că viitorul ne-a bătut la uşă şi ne-am făcut arşice.” – Confesiunea, Jessie Burton

După ce a inspirat cititorii din lumea întreagă cu Miniaturista şi Muza, scriitoarea Jessie Burton şi-a dedicat timpul unui nou carusel de emoţii. Confesiunea este romanul în care imaginea concisă a societăţii despre femeie este îndelung şi atent fărâmiţată în nenumărate fragmente de oglinzi.

Fără să complice inutil acţiunea, lăsând povestea să curgă doar pe două planuri (mirajul unui Los Angeles din anii ʼ80 şi timpul prezent), îşi construieşte riguros personajele centrale. Cu poveşti de viaţă care se ţes în jurul cărţilor, cu dorinţa de a da o definiţie propriei persoane sau de a încerca să aleagă ce e corect în viaţă, personajele din Confesiunea se regăsesc, cu toate suişurile şi coborâşurile lor, în ceea ce ne face în profunzime umani.

Scriitoarea Constance Holden (Connie), deja de renume, Elise Morceau, tânăra de 23 de ani şi Rose Simmons, fiica acesteia din urmă, sunt cele trei femei care, la zeci de ani distanţă, lasă frământările să iasă la iveală.

Nu suntem niciodată singuri, iar cuvintele noastre schimbă uneori cursul vieţii altcuiva. Recuperarea echilibrului este o misiune fragilă dacă nu există sprijin din exterior, iar romanul lui Jessie Burton pare să dezvăluie, pagină cu pagină, un singur răvaş: toţi avem nevoie să ni se acorde încredere, toţi avem nevoie să fim văzuţi şi iubiţi.

Constance Holden e o scriitoare care îşi stăpâneşte propriul teritoriu: cel al scrisului. Dincolo de acest zid, prea puţini pot pătrunde, indiferent de cât de mare ar fi iubirea mărturisită chiar şi de Elise Morceau. Aceasta din urmă, de o fragilitate firească, aflată încă la început de drum, îşi caută identitatea într-o oglindire fără folos. Nici numele nu pare să-i fie ales la întâmplare. Pare să fie doar un morceau (fr. „o bucată”) din ceea ce-ar putea deveni, din ceea ce-ar descoperi că este, trăindu-şi viaţa după propriile reguli. Ani mai târziu, fiica ei, Rose Simmons, vede cum luarea cu împrumut a unei identităţi fictive se dovedeşte o sursă nouă de forţă, de echilibru. E un prim pas al eliberării de ceea ce facem crezând că aşa trebuie:

„Dacă ai cheia, e uşor să intri în cameră. Dar realitatea camerei, noile dimensiuni, noul decor, felul în care cade lumina – nimic din toate astea nu va fi vreodată aşa aşa cum ţi-ai imaginat. Dar e camera în care trebuie să fii, pentru că cealaltă uşă s-a închis.”

Dacă Elise Morceau nu pare să fie îndeajuns pentru cei din jurul ei, Rose Simmons e invizibilă, un om care îşi aşteaptă încă identitatea prin recuperarea trecutului. Amândouă atrase de aceeaşi forţă magnetică – scriitoarea Constance Holden – iau decizii diferite, la zeci de ani distanţă. Cu o intrigă atent construită, cu un ritm care ne face să ne privim personajele cu atenţie, înţelegem pe deplin măsura în care e uşor să ne pierdem când ne simţim abandonaţi şi singuri. Când ceilalţi nu ne văd sau nu ne înţeleg. Oricât de mare ne-ar fi nevoia să fim văzuţi, suntem văzuţi numai pe jumătate. Constance nu o vede niciodată cu adevărat pe Elise, nu-i poate cuprinde iubirea deplină, nici chiar în cel mai important moment al vieţii sale. E o femeie care vede prea puţin din forţa pe care o are asupra celor din jur, impulsivă, dârză, cu o blândeţe care se iveşte când e uneori mult prea târziu.

Rose nu se poate zări pe sine decât atunci când ia o identitate nouă şi, mai apoi, când află mai multe despre mama sa. Greutatea acestui obiectiv se reflectă în visul naiv de a avea o viaţă fără griji, însoţit totodată de revelaţia că singurătatea nu te face un om incomplet: „Să fiu liberă de obligaţii, deşi nu mai eram o fetiţă, şi să fiu fericită. Părea o configuraţie îndelung râvnită, pentru care luptase o armată de femei moarte demult. O singurătate în care niciodată nu te simţeai singură. Libertatea de a face orice, cu oricine, oricând doream. Să n-am constrângeri, să mănânc biscuiţi în cadă, să citesc romane până la prânz. Să fac călătorii cu avionul. Asta îmi doream. Era extrem de important, incredibil de ameţitor. Să mă simt întreagă, singură – era pentru mine o revelaţie”.

Şi aici este cheia acestor relaţii care cer întotdeauna atenţia celuilalt, un răspuns pe măsura a ceea ce se oferă, un balans greu de echilibrat, ceea ce face ca vieţile lor să pară cu atât mai autentice, mai cunoscute nouă. Imperfecte, cu personalităţi diferite şi remarcabile în feluri unice, Constance, Elise şi Rose (sau „Laura Brown”, dacă ar fi să-i includem aici şi identitatea de împrumut) ne vorbesc dinspre generaţii şi vârste diferite, uneori sub forma unui strigăt de ajutor, alteori sub chipul înţelepciunii care vine din a te opri şi a-l asculta, în sfârşit, pe celălalt. Fiecare încearcă să găsească răspunsul corect, să facă cea mai bună alegere, dar nu există o cheie care să deschidă toate uşile.

Reuşim să sperăm, citind această carte, că răspunsurile noastre în faţa vieţii vor avea măcar o parte din ceea ce Confesiunea a încercat să ofere. Că ne vom aminti, în singurătate, că există un ecou în propria fiinţă care ne poate răspunde. Şi că, dincolo de ceea ce uneori arată ca o pâclă deasă, există cineva care poate veni cu o definiţie nouă a iubirii, a unei forme de ajutor, a ceea ce ar putea însemna să fii pur şi simplu lângă celălalt, oferindu-i răbdare.

Jessie Burton, „Confesiunea”, Editura Humanitas Fiction, anul publicării: 2021, nr. pagini: 392, traducere: Iulia Gorzo


Puteţi cumpăra cartea de la:


Fotografie reprezentativă de Darya Kraplak pe Unsplash

carturesti.ro

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here