Cred că apariția volumului de poezii al lui Adrian Schiop, iubirea mea gay din Ferentari, e printre puținele apariții editoriale de anul acesta pe care le-am așteptat ca pâinea scoasă din cuptor[1]. Sunt atât de fană a scriiturii lui Schiop cum sunt fana poeziei lui Vlăduț cel Drăgoi. Văd Adrian Schiop/Vlad Drăgoi, cumpăr fără să pun întrebări. Sunt atât de fană a scriiturii lui Schiop încât la Litere Brașov a fost o perioadă în care eram luată peste picior de unii profesori că sunt prea mare fană. Și mai știu că e problematic să mă dau mare cu cât de fană a lui Schiop sunt în contextul scenei literare queer abia emergentă de la noi, care uneori nu are simțul umorului. Dar sunt genu’ care e capabilă să vadă și să recunoască atât plusurile, cât și minusurile scriiturii cuiva[2]. Și sunt perfect conștientă și de faptul că nu mai are nevoie de atâta atenție Adrian Schiop pentru că, dacă n-ai auzit de el, mai ales dacă faci parte din lumea literară de la noi, ce pisici mai cauți în ea?
Cred că e important cuvântul înainte al lui Schiop pentru acest volum, mai ales pentru a înțelege anumite aspecte de istorie literară recentă mai degrabă. Dacă cineva își făcea iluzii că Schiop s-a făcut poet iremediabil și irevocabil, o să fie dezamăgit. Îmi pare rău că nu-mi pare rău, dar cred că a făcut bine Schiop că nu s-a încurcat cu poezia în mod serios și a rămas prozator. Nu știu dacă Schiop poetul ar fi avut același succes pe care l-a avut Schiop prozatorul (și oricum, succesul în poezie nu are același calibru ca cel în proză dacă ne referim strict la numărul de oameni care citesc proză vs. cei care citesc poezie). Iar eu cred că asta se datorează unei anumite percepții asupra lumii, destul de dure, care își găsește locul mult mai bine în proză. Nu știu în ce măsură ar fi atras cititorul de poezie dacă ar fi avut ambiții poetice autorul volumului Nu e dragoste, asta ca să nu mai vorbim de nevoia de public pe care o recunoaște însuși Schiop. Plus de asta, dincolo de faptul că nu mi se pare că Schiop poetul are aceeași forță ca Schiop prozatorul, având în vedere celelalte voci poetice douămiiste, nu cred că ar fi dat peste cap clasamentele generației ca poet.
Nu e dragoste e un volum gândit ca o antologie de poeme scrise într-un interval de timp (1999-2008, în cazul de față) care au apărut sporadic prin reviste (unele din ele), iar altele scrise în acest interval, au picat testul estetic al lui Schiop, cum tot el ne informează, deci nu le regăsim în volum. Există un singur poem post-intervalul anterior menționat, cel care încheie Nu e dragoste, care e un accident, așa cum ne spune autorul. Cred că problema mea cu volumul e că pare un obiect poetic dislocat. Și asta pentru că avem tot acest disclaimer al lui Schiop în care, pe scurt, ne explică cum acest volum poate ar fi trebuit/putut să apară mai repede, dar n-a apărut pentru că motive, și receptarea sa pare că devine dependentă de a înțelege tot contextul în care s-au scris poemele, că ar trebui înțelese ca poezii gay douămiiste ca expresie, în contextul în care douămiismul, în momentul de față, se cam reneagă pe sine (sau își reneagă tinerețile)[3]. În ceea ce mă privește, nu pot percepe douămiismul ca un tip de discurs în care există spațiu sau înțelegere pentru a fi gay, nu mai zic de queer. Îmi pare mai degrabă a publicity stunt, tocmai în ideea în care în 2022 e okay în mediile artistice, cât de cât, să te dai mare că ești gay/LGBTQ+/queer pentru că au și început să se publice texte de genu’ ale altor oameni din comunitate și, nu-i așa, majoritatea acelor texte sunt volume de poezii.
Altfel, volumul este un obiect compozit, în care s-au strâns destul de multe chestii care nu par să aibă o legătură între ele, în afară de faptul că sunt scrise de același autor în diferite perioade de timp. Îmi dau mai degrabă senzația de instantanee care au rămas, care nu s-au șters complet, că altfel poate au fost avariate de memorie, de intenții. Mi se pare complicat să faci o hartă a volumului, mai ales dacă nu ai citit și pe bune/pe invers măcar, pentru că acolo ai niște personaje care se repetă și în unele poeme (unul din personajele recurente ar fi Mircea Minică – prezent în poemul „mulțumiri și dedicații” și, dacă nu mă înșală memoria[4], era descris în roman ceva de genu’ „o pațachină camp”). De asemenea, și tot experimentalismul poetic, eșuat între timp, dacă raportăm totul la douămiism, devine camp. Devine cu atât mai camp dacă pornim de la premisa că douămiismul era deschis doar față de anumite experiențe și percepții. Schiop rămâne în continuare singular din punctul ăsta de vedere, iar din asta, la finalul zilei, nu iese decât un douămiism și mai pornit pe rupt capete, pentru că se adaugă și vocea homofobă care vorbește despre sine. Problema mea nu e cu experiența în sine a urii de sine, care este mult mai evidentă și răspândită la cei care sunt mai degrabă de vârsta lui Schiop, cât cu coerența întregului demers final și ce loc ocupă această ură în peisaj:
„cu tine/ pot să dansez cum îmi trece prin cap,/ mă lași să-ți pun mâinile pe sâni/ sau să te prind ca țăranii de fese –/ și nu te superi,/ n-ai teama aia stupidă/ că o să te vadă elevii de la seral/ că o să pici de curvă. […]/ tu ești frumoasă și cu sâni mari./ eu – un bărbat trist ca o vacă, cum zici,/ care devine curajoasă doar la beție.” (pp. 22-23), „Era de ajuns să se rupă un pod,/ ca să se așeze în locul gol o persoană Gay,// ori pe șosele să apară în asfalt o groapă,/ ca să se așeze în ea o persoană Gay.// O, nu te tăia la mână din greșeală sau dinadins./ de îndată vor pune în rană o persoană Gay,/ ca peste tot, ca pretutindeni,/ vor așeza acolo o persoană Gay/ ca să ne-nchinăm ei, pentru că ea/ apără tot ce se desparte de sine.” (p. 40)
Se pune o persoană Gay într-o rană/gaură pentru că numai acolo merită să stea, unde doare, ca țesut cicatrizat sau, pentru a întoarce perspectiva și a face mișto de mine Roxa David pentru asta, pentru că, de fapt, persoanele Gay sunt un panaceu, sunt iubirea pe care o pui pe rană, cu care umpli neputințele lumii hetero[5]? Mă rog, vorba vine, că în continuare almost nobody cares about the Gays din România în afară de ei înșiși.
Dar, de fapt, ăsta e firul roșu al volumului: ura de sine care s-ar putea transforma în iubire de sine cu o perspectivă diferită.
[nu e dragoste]
nu e dragoste
e pace și empatie și spaima
că n-o să fii vreodată înțeles
sunt prietenii și discuțiile și spaima
că toți or să se însoare și o să rămâi singur
sunt banii și siguranța și spaima
că n-o să fii niciodată iubit
c-o să rămâi un ciudat, un speriat,
sunt nopțile pe care o să le dormi singur
prietenii
părinții
presentimentul că o să mori bătrân și singur și pe un pat
îngrozitor de murdar
[1] Aici ar mai intra și Gioco di mano și ultimul volum al lui Răzvan Țupa, cel apărut la Cartier, doar că pe al lui Răzvan nu l-am citit încă.
[2] După capul meu, asta ar trebui să facă un fan adevărat: să fie capabil să fie și critic față de ceea ce nu-i iese unui scriitor.
[3] Vezi toată pseudo-drama creată în jurul faptului că Liviei Ștefan nu-i place volumul lui Schiop pentru că s-a săturat ea de atâta mizerie douămiistă. Ce să zic? Mă bucur pentru douămiiștii care au reușit să se convingă singuri de faptul că nu se autocolonizează și că România nu mai primește resturile altora. O astfel de poziție mi-ar da mână largă să mă smiorcăi de problemele oamenilor albi heterosexuali, care oricum nu riscă nimic decât prin prisma faptului că trăiesc într-o Românie imaginată și, nu-i așa, saltul înapoi în cea reală s-ar putea lăsa cu niște gâturi rupte.
[4] Ca să se vadă antrenamentul de fană Schiop.
[5] Există și un termen pentru asta: tenderqueer.
Adrian Schiop, Nu e dragoste, Editura Cartier, anul publicării: 2022, nr. pagini: 76
Puteţi cumpăra cartea de la:
Fotografie reprezentativă: Anne Nygård / Unsplash
scrie un comentariu