elefant.ro

Spuneam, în urmă cu trei ani, făcând referire la „Ruta subterană”, romanul din 2016 al lui Colson Whitehead, că nu se va putea scrie niciodată suficient despre sclavie şi că vor rămâne, pentru totdeauna, răni de neatins şi goluri de neumplut. Rasismul, o pată încă prezentă pe obrazul timpurilor moderne, îşi alege victimele dintre cei nevinovaţi. Avem cu toţii datoria de a lupta împotriva discriminării de orice fel.

Colson Whitehead este al patrulea scriitor care câştigă Premiul Pulitzer pentru ficţiune de două ori. Alături de o lungă listă de premii de renume (Orwell Prize for Political Fiction, National Book Award 2020 şi Andrew Carnegie Medal for Excellence sunt doar câteva dintre ele), Colson Whitehead îşi dedică munca, şi de această dată, dezgropării unei istorii pe care prea mulţi o vor uitată.

„Băieţii de la Nickel”, un roman apreciat de critici şi iubit de cititorii din lumea întreagă, spune povestea unei şcoli de corecţie din Florida, pornind de la un fapt real. Şcoala Dozier a ascuns, mai bine de un secol, o istorie tragică a unor crime care nu au fost pedepsite pe deplin nici până în prezent. Înfiinţată în 1900 şi închisă abia în 2011, şcoala de corecţie din Florida a fost locul în care mulţi copii nevinovaţi şi-au pierdut viaţa în mâinile unor brute.

Anchetele demarate în 2011, când şcoala a fost în sfârşit închisă, au scos la iveală tragediile unor timpuri pe care cei responsabili au încercat să le ascundă. Un cimitir secret, un loc al abuzurilor şi al nedreptăţilor, un sfârşit al celor care meritau, mai mult decât oricine, o nouă şansă, de dinainte de a ajunge la şcoala de corecţie, acesta este punctul central care poartă numele de Nickel în romanul lui Whitehead.

În cartea sa, „Băieţii de la Nickel”, nevinovăţia e un martor mut. Observator al celor mai mari nedreptăţi ale lumii, Curtis Elwood, puştiul care nu va primi o a doua şansă, va încerca în mod constant să facă dreptate. „Să acţioneze corect”, aşa cum ştia că „nu trebuie să facă decât ceea ce a făcut dintotdeauna”. Un context nefericit, un pas crunt al sorţii îl aruncă în graniţele invizibile, dar aproape imposibil de depăşit, ale şcolii de corecţie Nickel. Prima nedreptate a lumii. Primul moment în care viitorul îi întoarce spatele când legile (abia spre finalul anilor ’70) începeau să facă dreptate celor privaţi de libertate şi drepturi.

„În benzile desenate horror existau două feluri de pedepse – cele complet nemeritate şi dreptatea sinistră aplicată celor răi. Îşi plasă nenorocirea de-acum sub semnul celei dintâi şi aştepta să se întoarcă foaia”. Naivitatea lui Elwood, prins între maturitatea fragedă şi sufletul care aparţinea încă unui copil, nu va reuşi să-l salveze. Însă memoria sa – felul său de a obţine în cele din urmă dreptatea – se va continua prin acţiunile prietenului pe care şi-l face în interiorul şcolii de corecţie.

Am putea crede că anumite aspecte ale istoriei recente nu ne ating. Ne-am putea pune, înşelător, la adăpostul convingerii că o astfel de istorie a rasismului nu ne priveşte. Însă tocmai un roman ca cel al lui Colson Whitehead ne face un pic mai buni, mai umani în nepăsarea noastră de zi cu zi. Ne aminteşte (şi ne ajută astfel să creştem) de durerile încă actuale ale lumii, de rănile universale neînchise, de ceea ce datorăm ca oameni, prin fărâma de bine pe care o putem face.

„Băieţii de la Nickel” este un roman de o candoare rar întâlnită, alături de o violenţă care cutremură şi transformă, iremediabil, conştiinţa cititorului. Totul, cântărit în balanţa scriitoricească, atât cât să ne dăm seama că istoria recentă nu şi-a încheiat încă socotelile. Cât să admirăm măiestria lui Whitehead, cât să vrem să-i mai citim şi un viitor roman, cât să vrem să acceptăm că am înţeles un pic mai mult despre lumea în care trăim. Că acolo unde se află răul, există şi puterea noastră de a face bine.

Dilema primordială aceasta este: are binele vreo şansă acolo unde răul pare să supună totul? Există un licăr de speranţă în bezna deznădejdii? Colson Whitehead demonstrează că istoria găseşte mijloacele sale, nu fără sacrificii, de a-i aduce în prezent pe cei care schimbă totul, cei care par să salveze sufletele celor pierduţi şi cei care devin nemuritori prin tot ceea ce aleg să fie în timpul vieţii.

O concluzie din roman zdruncină întregul mecanism al naivităţii: „Violenţa este singura pârghie suficient de mare ca să pună în mişcare lumea”. Şi, totuşi, dincolo de forţa aparent implacabilă, unii oameni inspiră, prin ceea ce proclamă, întocmai ca Martin Luther King, la schimbări care transformă şi vindecă istoria. Nu definitiv şi nu în întregime. Dar suficient cât să ne amintească de ceea ce se află în noi, de datoria universală a binelui, de conştiinţa universală a faptelor bune de care suntem capabili.

„Cei ce-ţi erau concurenţi în obţinerea unei locuinţe, a unui loc la şcoală, ba chiar şi a aerului respirabil – toată ura acumulată şi întreţinută cu atâta greutate dispărea în cele câteva ore în care celebrau un ritual al existenţei şi al suferinţei altora”. Ceea ce ne uneşte ne surprinde. Însă, surprinzător, nu este violenţa. Mai des decât faptele atroce pe care le înregistrează istoria, ne uneşte dorinţa de mai bine. Speranţa că, la capătul celui mai întunecat tunel, o luminiţă firavă se înfiripă. Şi, de cele mai multe ori, cei care au zărit-o au fost exact cei care au schimbat cursul istoriei.

Colson Whitehead, „Băieţii de la Nickel”, Editura Humanitas Fiction, anul publicării: 2020, nr. pagini: 288, traducere şi note: George Volceanov


Puteţi cumpăra cartea de la:


Fotografie reprezentativă de Tito Texidor III pe Unsplash (crop)

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here