polirom.ro

Crina Bega a fost câştigătoarea premiului Budila Express în cadrul concursului de debut în poezie „Alexandru Muşina” din 2017, cu volumul Petrichor (premiul cel mare la această ediţie a fost câştigat de Ştefan-George Niţă, cu volumul Tata nu are cal, şi, în premieră, a fost acordat premiul „Regele Dimineţii” Simonei Nastac pentru volumul Culoarea deprimantă a mierii). De asemenea, ea a urmat Facultatea de Litere de la Braşov şi a urmat celebrul masterat implementat de Al. Muşina, Inovare culturală (pe vremuri, lumea îl ştia ca Scriere creatoare) şi este membră fondatoare (şi prezenţă constantă, cel puţin până la terminarea masteratului) a cenaclului Corpul T.

Pe scurt, „petrichor” înseamnă mirosul pe care îl simţi când ploaia atinge pământul foarte uscat. Dacă merg până la etimologie, cuvântul e format din două cuvinte greceşti, „petra”, care înseamnă „piatră”, şi „īchōr”, care ar însemna fluidul vieţii din care sunt făcuţi zeii greci. Într-o manieră destul de abstractă şi metaforică, petrichor s-ar putea citi ca acel ceva imanent ce apare imediat după ploaie, după o perioadă uscată, pe care abia poţi să-l prinzi lingvistic. Iar volumul subţire al Crinei este impregnat de umezeală, dacă nu strict de ploaie, dar și de acel ceva care îți cam scapă printre degete.

Există mereu undeva în fundal un asfalt ud („un băiat aleargă în ciorapi pe asfaltul ud/ în lumina lăptoasă a zorilor”, p.5), un robinet care curge („puştiul blond/ deschide robinetul”, p.6), un hidrant spart („fericire – o apă ce ţâşneşte/ la marginea străzii/ dintr-un hidrant spart”, p.10) sau pur şi simplu umiditatea din aer („aerul purpuriu şi umed/ s-a strâns în jurul meu ciorchine”, p.22) care conferă poeziei consistenţa unei acuarele sau a unui pastel.

Există multă fluiditate atât a imaginilor, cât şi a mişcărilor, ca şi cum ai privi din apă ce se întâmplă dincolo de ea: „în curtea mare şi uşor înclinată, copiii ţipă suav săltaţi de/ maree. ea se roteşte într-un picior în pânzele de baletistă prinse/ de catarg iar încheieturile mâinilor se frâng grațios deasupra capului.” (p.17), „între cele două porți de fier fără plasă, băieți mai mari joacă/ fotbal. unul dintre ei stă cufundat până la brâu în acoperișul/ subțire de tablă al chioșcului din colț – mănâncă dulciuri” (p.17). Poemul din care am citat se numește „perioada albastră”, perioada de început a creației artistice a lui Picasso. E perioada când se mută la Paris, la scurt timp după ieșirea din adolescență (care va dura până va cunoaște prima iubire). Tablourile sale de atunci sunt filtrate, suprasaturate de albastru, un albastru apăsător, în care oamenii reprezentați în ele aproape că se confundă, se contopesc cu această culoare. Singurele legături plauzibile pe care poemul Crinei l-ar putea avea cu universul artistic al lui Picasso din perioada sa albastră sunt schimbările aduse de trecerea de la o cvasi-inocență a adolescenței la maturitate heads on, dar și filtrarea printr-o singură culoare a întregii realități. Chiar și atunci când afară se întâmplă multe lucruri: copiii se joacă, adulții îi trimit în altă parte pentru că sunt prea gălăgioși, alergătură, prima experiență cu o țigară poștită, jocurile de la școală – totul pare muted, oprit în loc pentru o nano-secundă, după care totul își regăsește echilibrul, cât de precar („câțiva puști stau în poziție de cumpănă/ pe felinarele stradale încă aprinse”, p.5), dintre mișcare și ținerea respirației, dintre copilărie-adolescență și maturitate, viața de adult.

Pe de altă parte, e neclar dacă filtrarea realității printr-o singură culoare are rolul de a îndrepta eul poetic spre maturitate (de obicei, spunem despre adulți că văd totul printr-o singură culoare, dintr-o singură perspectivă, restricționând astfel foarte mult realitatea, dar și felul în care este percepută, cum o iau în primire) sau de a-l păstra încă în zona inocenței. Paleta coloristică se îndreaptă spre liliachiu („cearcănele liliachii”, „petale de liliac”), rozaliu („pleoapele rozalii înrourate”, „poantele tocite de satin”), cu variații de roșu („o fată în rochie grena”, „în adâncul frunzelor umede vișinii”, „lumina pal-roșiatică”, „vișine putrede”), ocazional albastru, verde, dar mai mult alb și/sau gri-cenușiu. Din acest punct de vedere, nu este apăsătoare poezia Crinei Bega, în sens existențial, ca și cum s-ar prăbuși o lume, niște iluzii, dar tot nu devine mai clar dacă petele de culoare puternice sunt un simbol al maturizării sau se doresc doar elemente care perturbă monotonia perspectivei. Să zicem că poemul „one love”, în care eul poetic refuză să dea drumul, în timp ce aleargă, ursulețului de pluș, căzând cu el, motiv pentru care este admonestat de mamă, este unul al conștientizării, în care eul poetic nu mai este inocent. Dacă se întâmplă ca ceva să apese, să producă presiune în poezia ei, este grija excesivă pentru stop-cadru, pentru oprirea timpului în loc. Adunând prea multe detalii și acțiuni la un loc, acestea ajung să sufoce, ca după un slideshow cu tablouri de-ale lui Monet: după ce ai văzut mai multe la un loc, începi să nu mai distingi culorile sau chiar ansamblul, din cauza repetiției și a faptului că te-ai obișnuit prin expunere repetată.

Singurul poem, din punctul meu de vedere, în care realul răzbate prin poezia Crinei (pe de altă parte, ar fi fals să afirm că este de negăsit în poemele ei, în contextul în care aproape toate sunt înscenate fie între blocuri, în preajma vecinilor, a aleilor dintre blocuri, fie la școală – dar această realitate este mereu alterată de pastel, de elementele girly, de imaginarul marin, de umezeala constantă a zorilor) este „girl and a soldier – banksy”: „pe peretele centralei scrie/ ACAB/ 1947/ POLIȚIA E MILIȚIE/ își mângâie bărbiile/ și șoptesc/ «semne preistorice»// la intrare în cartier/ un jandarm stă cu mâinile ridicate/ pe-un zid de beton/ fetița îi pipăie buzunarele”. Aproape că-mi vine s-o suspectez pe Crina Bega[1], pentru faptul că a ales această imagine a lui banksy, din finalul poemului, de o agendă feministă subversivă, dar nu ar fi decât o masivă inadecvare de discurs din partea mea, la cum o știu eu pe ea.

primăvară

o coajă de nucă

plutește în derivă

pe o baltă

pielea îmbibată

de suflul străzii de liliac

în ploaie –

simțuri deșirate

petrichor

umblu cu sfiala

trotuarelor ce sclipesc de sevă

a ramurilor răsucite de chiciură

a picioarelor albe roase de balerini

în care circulă seva

răsuflări jilave

îmi ating între omoplați

nervurile unei frunze arămii de arțar

în rest e tăcere –

cioburi verzi împrăștiate pe asfalt  

saudade

pe asfaltul gri

puștii stau întinși

cu hainele prăfuite de cretă

în mijlocul străzii

un fileu de dantelă

îngălbenită

o stropitoare de flori

ruginită

picură apă

pe tălpile lor încinse

Crina Bega, Petrichor, Tracus Arte, Bucureşti, anul publicării: 2017, nr. pagini: 44


[1] Pentru cei curioși, am lăsat un link spre lectura online a Maratonului de poezie al Facultății de Litere Brașov, online pentru anul 2020, pentru că altfel ar fi avut loc fizic, în corpul facultății, și cel mai probabil nu ar fi fost transmis live. Crina Bega, care a citit (și) poeme noi, în mod specific, poate fi găsită de la 1:34 (o oră și 34 de minute – din totalul de cinci ore de transmisie online continuă). Dar nu spune nimeni că nu vă puteți uita până acolo (sau după) deloc.


Puteţi cumpăra cartea de la:


Fotografie reprezentativă de Aaron Burden pe Unsplash

carturesti.ro

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here