„Un roman despre cum poţi găsi prin naraţiune calea spre celălalt”, şi-a descris Cătălin Dorian Florescu cea mai recentă carte, publicată în România de Editura Humanitas.
Editura: Humanitas
Traducere:
Mariana Bărbulescu
Trei generații și două povești împletite într-un fir care pendulează peste Atlantic, între East River și Dunăre, între Sulina și Coney Island, între Broadway și o leprozerie dobrogeană. Pe fundal se profilează, în secvențe memorabile, freamătul Americii de început de secol XX, peisajul sălbatic al Deltei, tragedia Turnurilor Gemene și crâmpeie din România de ieri și de azi. Vocile cărora Cătălin Dorian Florescu le dă glas – Ray, artist de vodevil de pe Coasta de Est, și Elena, crescută în orfelinate și familii adoptive, lucrătoare într-o fabrică de textile – continuă să rezoneze în mințile și inimile cititorilor și după deznodământul magistral.
„Îmi văd romanul nu numai ca pe o poveste despre cum îți cauți locul în lume, ci și despre cum poți găsi prin narațiune calea spre celălalt.”
Cătălin Dorian Florescu
„C.D. Florescu a scris un roman fulminant despre un secol de rătăciri, izgoniri, evadări, de căutare a norocului… Un roman în care abundă fantezia, frumusețea și imaginile fantastice. Florescu a dovedit și până acum că este un povestitor talentat. Aici ne oferă culmea creației sale.”
Elke Heidenreich, Stern
– FRAGMENT –
Pântecul unei femei însărcinate îi aparține lui Dumnezeu sau diavolului. Asta știau foarte bine nevestele pescarilor de la vărsarea Dunării. Timp de nouă luni sperau și în același timp se temeau. Dumnezeu avea cărți mai bune, dar și diavolul avea șanse. Fiindcă oricât de atent erai, tot mai făceai greșeli. Tocmai asta aștepta Necuratul, cum era numit dracul aici.
Dacă o femeie gravidă sufla în sobă, avea să facă febră și să piardă copilul. Dacă își trecea firul de lână în jurul gâtului, nou-născutul avea să fie sugrumat de cordonul ombilical. Dacă vedea un cadavru și nu-și făcea cruce și nu murmura „Nu văd nici un mort”, o aștepta nașterea unui copil fără viață. Dar cel mai rău era noaptea, dacă dracul, care avea nouăsprezece nume și putea face nouăsprezece lucruri rele, intra în casă. Când femeia sărea din somn, sleită de puteri și plină de vânătăi, asta se întâmpla fiindcă o vizitase el.
Ca să se apere, femeia purta mereu la ea un bilet cu numele necuratului: Avizuha, Abaroca,Ogarda, Nesuca, Muha, Aspra, Hlichica, Sarda, Vinita, Zoita, Ilinca, Merana, Feroca, Fumaria, Nazara, Hlubic, Nesatora, Gentia, Samca. Asta pentru că nu era în siguranță nici în timpul zilei. Spiritele rele puteau să-i apară în chip de pasăre, pisică, muscă, capră, păianjen și broască. Aproape totul se hotăra între cer și pământ, între cer și apă. Însă situația omului nu era niciodată fără ieșire.
Asta știa și Leni, în vara lui 1919, când și-a dat seama că era gravidă pentru a patra oară. De două ori pierduse copilul înainte de naștere și o dată, după. Femeile din satul Uzlina, așezat pe o limbă de pământ mlăștinoasă de pe brațul Sfântu Gheorghe, o ocoleau. Ea le-ar fi adus numai nenorocire și sterpăciune în casă. Nimeni nu-i mai căutase, pe ea și pe bărbatul ei, de multă vreme. Numai că ei nu-i păsa sau îi păsa oricum mai puțin decât lui, care mereu era nevoit să bea de unul singur la cârciumă.
Nimeni nu voia să meargă cu el în deltă, la pescuit. Neputința ei de a dărui viață cădea și asupra lui. Așa că ea s-a bucurat de descoperirea făcută și i-a spus și lui. Însă el, stând pe malul apei tulburi și cârpindu-și plasele, a mormăit, fără să ridice privirea:
– Ai să-l pierzi și pe ăsta, o să cumpăr deja lemnul pentru coșciug.
Însă ea simțea că de data asta era altfel.
Ea voia să facă totul cum se cuvine și l-a trimis pe Vanea, un om ciudat și blajin, s-o aducă pe Babă, care locuia în satul Crișan, pe brațul mijlociu al fluviului, numit Sulina, dar de cele mai multe ori stătea într-o colibă pescărească prăpădită, de pe Lacul Bogdaproste. Vanea era un bărbat tânăr, înalt, vânjos, blond, care apăruse parcă de nicăieri, cu câțiva ani în urmă. Lumea se așteptase să dispară iar, tot nicăieri, dar el rămăsese.
Era copil de lipoveni, un rus, se vedea bine pe el. Sfios și săritor cum era, el își petrecea timpul cu copiii și câinii pescarilor. Leni îi pusese mai întâi o strachină cu mămăligă și niște resturi de pește în barca legată de mica punte din fața casei lor. Apoi, ceva mai aproape, lîngă gard, și mai aproape, în curte, iar la urmă, pe banca șubredă de lângă ușă. Așa îl obișnuise cu ea.
Nu se știa dacă avea neamuri, pe undeva, sau chiar părinți. I se cunoștea numele numai fiindcă el comenta tot ce făcea: „Vanea se duce să pescuiască crap cu bucăți de mămăligă.” Toți știau că la crap nu se ia mămăligă. Sau: „Vanea se duce pe lacul Uzlina și se lasă în voia apei.” Sau: „Vanea se duce să vadă cum stă bâtlanul într-un picior.” Oricine știa că așa ceva putea să dureze foarte mult.
Când Leni cea scundă și trupeșă, care părea să fie un om hotărât, l-a chemat la ea și l-a lămurit ce avea de făcut, el spusese doar: „Vanea să pornească la drum, mai bine.” Îi plăcea să i se supună, de când ea începuse să vadă de el. Singurul căruia nu-i prea plăcea legătura asta era bărbatul ei. „Ăsta nu mai e un copil. Ai grijă că îndată îți bagă mâna pe sub fuste”, zicea el. Sau: „Mai bine te străduiești și-ți faci copiii tăi, decât să-l înfiezi pe ăsta.”
La sfârșitul verii, apa se scursese de multă vreme din iazuri, bălți și lacuri. Delta zăcea ca o ființă sleită, anemică și aștepta binecuvântarea apelor primăverii. Sau niște ruperi de nori violente, care să elibereze plantele și animalele din încremenire. Vanea trebuia să aibă grijă să nu se împotmolească cu barca în mâl sau în desiș, dar a scos-o la capăt. Câteva ore mai târziu, Baba se afla în casa pescarului și a nevestei lui.
Ea a adus apă proaspătă de la fântână, a spălat cu ea icoana Maicii Domnului și apoi, cu același șervet, și burta gravidei. I-a șters tălpile, pulpele și coapsele și a trecut și peste miezul trupului ei. La fel, cu mișcări circulare, a spălat sânii, brațele, subsuorile și fața femeii. Abia atunci și-a dat seama că bărbatul ei și Vanea stăteau ca încleiați în pragul ușii.
– Ce te holbezi? s-a stropșit ea la bărbat. Cred că o știi deja pe nevastă-ta. Iar tu… a zis, întorcându-se spre Vanea. Asta nu-i ceva pentru un cap sec ca tine. Le-a trântit ușa în nas și cei doi i-au ascultat mult timp descântecele. Bărbații nu îndrăzneau să rostească nici un cuvânt, ca și cum, vorbind, ar fi putut să tulbure legătura dintre femeia însărcinată și Dumnezeu. Când s-a deschis ușa din nou, Baba i-a întins lui Vanea un lighean de tablă plin cu apă.
– Am spălat-o de păcate. Du-l departe și golește-l în Dunăre.
Pescarului i-a explicat:
– Ți-am și tămâiat nevasta. Nu se știe niciodată ce anume face mai mult bine. Ultima oară, copilul a murit pentru că nu m-ați adus la vreme. Trebuie să-l trimiți pe flăcău după mine în fiecare vineri dimineață ca să repet totul săptămână de săptămână, până la naștere.
S-a pregătit de plecare și și-a legat iarăși broboada pe care o dăduse jos la sosire. I-a dăruit pescarului șovăitor cel mai prietenos zâmbet de care era în stare gura ei știrbă.
– Iulian, ia zi, ce ai pescuit azi? De data asta poți să-mi dai jumătate din ce ai prins, și-n plus, câteva monede. E destul de mărinimos din partea mea, fiindcă în deltă se naște atât de mult, că nu-mi mai văd capul de treabă. Dracu′ umblă mereu pe drumuri. Când la voi, aici în Uzlina, când în Crișan sau în Maliuc. Ce știu eu să fac are căutare și e important, dar nimeni nu se întreabă dacă și burta mea e plină. Așa că poruncește-i lui Vanea să-mi pună partea în barca lui și să mă ducă acasă.
Iulian i-a aruncat o privire lui Vanea, care își terminase treaba între timp, însă el nu s-a mișcat din loc. Stătea și privea țintă ușa deschisă. Abia când a apărut Leni acolo și i-a făcut semn din cap, a luat-o bucuros din loc și a început pregătirile de plecare.
– O gravidă e un om ciudat, a continuat Baba. Îi e poftă de orice. Mănâncă cretă și bulgări de sare și linge cărămizi, dacă-i vine. Nevastă-ta, Iulian, a mâncat lut și tencuială, înainte. Asta numai pentru că nu i-ai dat destul să mănânce. De azi înainte trebuie să ai grijă să capete tot ce vrea. Altminteri, copilul nenăscut nu primește îndeajuns și moare. Auzi ce-ți spun
Pescarul a tresărit și s-a grăbit să încuviințeze din cap.
– Bine. Iar tu, Leni, trebuie să te cruți! E un păcat să te ostenești mult prea tare, dacă Dumnezeu vrea să-ți dăruiască un copil. Ne vedem iar peste o săptămână.
A ieșit din grădină și s-a cățărat în barca plină cu pești, pe care o ținea Vanea. El a urmat-o, a pus vâslele și curând au dispărut în spatele unei sălcii frânte, căzute pieziș peste canal. Pescarul Iulian – un om simplu și necultivat – și-a scărpinat ceafa și s-a uitat după nevastă. Voia să-i spună ceva, numai că ea i-a luat-o înainte:
– Du-te și cumpără untură și miere. Mi-e foame.
– Untură se găsește la prăvălia din sat, dar de unde să scot miere?
– Ai auzit-o pe Babă: orice dorință. Acum fac o ciorbă de pește și la ea vreau să mănânc pâine cu untură și după aia, miere. Multă miere. Grăbește-te. Doar nu vrei să pui în primejdie viața copilului tău?
În lunile care au urmat, Iulian a fost mereu în căutare de hrană, ca să potolească uriașa poftă de mâncare a lui Leni. Pleca în deltă dis-de-dimineață, ca să verifice plasele; la opt, vindea cea mai mare parte din pradă la cherhana, în Maliuc, și, pe la ora prânzului, era din nou acasă și primea comenzile nevestei. Ea se purta de parcă voia să se răzbune pe anii mulți în care el n-o mai luase în seamă, ci doar o disprețuise.
Nu mai avea timp nici măcar pentru câteva păhărele de rachiu, pe care și le îngăduise înainte, după ce termina munca. În schimb Leni se tot îngrășa de la o zi la alta, de parcă voia să umple ea singură tot spațiul sărăcăcios și întunecat din casa lor scundă. Și cu cât se îngrășa, cu atât mai mult voia să mănânce. Iulian trebuia să facă rost de ouă, făină, marmeladă, pe care ea o scotea din borcan cu degetele. Golea un borcan întreg dintr-odată. Peștele, hrana lor zilnică încă din copilărie, nu-i mai ajungea. Acum avea nevoie de carne scumpă de vițel, de miel și de găini întregi pe care Iulian era nevoit să le cumpere din puținele lui venituri. Uneori trebuia să meargă până la Sulina pentru un pachet de ciocolată rusească, halva turcească sau rahat.
Îmbrăcat cu hainele lui sărăcăcioase de pescar – pantaloni de lucru uzați, băgați în cizmele murdare și cămașă pătată și asudată –, el lua la rând toate prăvăliile din orașul în care ancorau vapoare din toată lumea, căutând dulciuri despre care până atunci nici nu știuse că existau. Ciocolata amăruie de acasă, care se găsea și la ei în sat, nu-i mai plăcea nevestei.
Apoi, când vâslea din nou spre casă – și asta dura ore întregi -, nu se simțea în apele lui. O parte din el spera la un urmaș, o parte credea că nevasta lui era în stare doar de copii morți. Și i se părea că își bătea joc de el tot timpul, că voia să-l strivească cu lipsa ei de măsură. Dar mai știa și că ăsta era poate ultimul prilej să găsească împlinire și liniște. Să fie socotit iarăși om întreg și să se îmbete ca un bărbat normal împreună cu ceilalți bărbați. Așa că nu se plângea.
Vanea, la rândul lui, își petrecea fiecare vineri, aducând-o pe Babă și ducând-o înapoi acasă. Iarna, când canalele și lacurile au înghețat și cele mai multe păsări părăsiseră delta, el își trăgea barca până la primul loc cu apă neînghețată. La întoarcere o căra pe Babă și în spinare. Au străbătut cu precauție întinderea netedă a lacului Iasc și au fost biciuiți de vântul de nord-est. Treceau printr-un peisaj fără capăt, încremenit, iar cerul cenușiu îi privea.
CĂTĂLIN DORIAN FLORESCU (n. 27.08.1967, Timişoara) trăiește în Elveția din 1982. A urmat studii de psihologie și psihopatologie la Zürich, specializându-se în terapia umanistă Gestalt. După absolvire a lucrat ca psiholog într-un centru de reabilitare pentru dependenţii de droguri. Din 2001 este scriitor liber-profesionist. A publicat romanele Wunderzeit (Vremea minunilor, 2001), Der kurze Weg nach Hause (Scurtul drum spre casă, 2002), Der blinde Masseur (Maseurul orb, 2006), Zaira (2008), Jacob beschließt zu lieben (Jacob se hotărăște să iubească, 2011) și Der Mann, der das Glück Bringt (Bărbatul care aduce fericirea, 2016), apariții care s-au bucurat de o primire entuziastă în Elveția, Austria și Germania. Cărțile sale au fost traduse în peste zece limbi. Semnează periodic articole și eseuri în presa de limbă germană.

scrie un comentariu