Pe plan internațional, din mai tânăra generație de scriitori de expresie spaniolă și catalană, Francesc Miralles, autorul bestsellerului Iubire cu „i“ mic, este unul dintre cei mai talentați, originali și de succes. Farmecul romanelor sale constă în îmbinarea fericită a unei erudiții impresionante și a unei filozofii accesibile (mai ales de sorginte japoneză) cu scene din viața oamenilor de pretutindeni, de care se apropie constant cu sensibilă înțelegere și generozitate.

Francesc Miralles ne invită în viitor, într-o fascinantă călătorie pe Lună, unde magnatul excentric Kumar întemeiază prima colonie umană, Exovillage, menită să devină un centru turistic pentru milionarii lumii. La Barcelona, Verne, filolog specialist în limba sanscrită, este îndrăgostit de ani de zile de Moira, care se află însă în Exovillage, responsabilă cu telecomunicațiile. Hotărât să încerce imposibilul pentru a câștiga inima Moirei, Verne se va înrola într-o aventură îndrăzneață, cu consecințe inimaginabile. Pentru că pe Lună legile pământene nu se mai aplică, și nici pământenii din Exovillage nu sunt singuri…


„Un roman revelator – cu ecouri din Bradbury și Huxley – despre viitorul omenirii într-o colonie spațială.“ – Planetadelibros.com

„La împlinirea a cincizeci de ani de la prima aselenizare, Miralles a făcut din satelit protagonistul romanului său, o poveste despre singurătate, izolare, dar și despre speranță.“ – Álvaro Soto


Cum ar putea Verne, un șoarece de bibliotecă ajuns, prin forța împrejurărilor, „consultant existențial online“, să facă parte din echipa primei colonii a oamenilor în spațiu? Îndrăgostit fără speranță de Moira, ingineră care lucrează în Exovillage, colonia-stațiune de pe Lună, își depune CV-ul și, culmea!, este selectat să petreacă 18 luni la 384 000 de kilometri de Pământ. Dar nu un post de chelner este vacant, așa cum își închipuie el. Pentru prima oară în viață, Verne va avea ocazia să își valorifice studiile, să atingă o carte, ba mai mult, să organizeze o bibliotecă, fapt care, pe Pământ, a devenit imposibil, hârtia fiind interzisă. Luna ar putea fi un paradis, dar Moira și-a găsit deja pe altcineva, depresia face ravagii printre angajații coloniei, inexplicabile unde electromagnetice perturbă comunicațiile, iar în străfunduri sunt închise creaturi misterioase. Înțelepciunea cărților și un bătrân personaj exotic îl vor ajuta pe Verne să-și găsească drumul spre un posibil „acasă“.

Traducere din spaniolă de Tudora Șandru Mehedinți și Lavinia Similaru
Colecţia Raftul Denisei, colecţie coordonată de Denisa Comănescu
© Humanitas Fiction 2020

Cartea poate fi cumpărată de la:


Fragment

Aselenizare

Nava K101 și‑a început coborârea pe pistă. Puternicele reflectoare contrastau cu negura care îi învăluise pe măsură ce se apropiau de Lună. Culoarul iluminat și un monitor pâlpâind pe antena Exovillage‑ului alcătuiau o oază tehnologică în mijlocul neantului.

Când nava a intrat, în sfârșit, în contact cu noua lume, pasagerii au izbucnit în aplauze și urale.

Când s‑au rotit pe pistă ca să pătrundă într‑un hangar care, fără îndoială, făcea legătura cu orașul lunar, Verne simți cum o lacrimă îi alunecă pe obraz. Odată lăsată în urmă cabina de presiune, apoi zona de tranzit dintre exterior și interior, Moira se va afla acolo.

Membrul i se încordă iarăși când se gândi la îmbrățișarea care avea să‑i completeze exilul de pe Pământ și sosirea pe satelitul iubirii.

— Ședere plăcută pe Lună, îi zise stewardesa cu un zâmbet fals, când ieși din aeronavă.

— Ne vedem peste 500 de zile, glumi unul dintre pasageri.

— 548, preciză altul, care nu părea imun la știrile alarmante despre starea angajaților.

Un finger complet ermetic ducea la faimoasa zonă de tranzit, unde îi aștepta o delegație de trei persoane: doi funcționari cu salopete albe și gri, alături de o femeie cu părul scurt și ochelari, purtând un costum care contrasta cu cizmele grele, menite să compenseze gravitația redusă.

Înainte de a ajunge în oraș, au intrat pe rând în cele patru cabine, unde, după ce și‑au lăsat hainele în găleata de metal, au făcut un duș dezinfectant și au primit o salopetă și o pereche de cizme.

— Toate cele necesare în Exovillage îți vor fi puse la dispoziţie acolo, îi spusese lui Verne un angajat, pe rampa de lansare. Îți vom trimite valiza înapoi, la adresa ta.

Cu toate că știa că trebuie să asculte, când își lăsă lucrurile personale în cabină nu‑și putu stăpâni un sentiment ciudat. Pe meleagurile acelea neprimitoare nu mai avea altceva decât propriul corp. Poate că oamenii care intrau la pușcărie simțeau ceva asemănător, își zise, pradă unei nervozități extreme, urmând‑o pe femeia în costum.

Când zona de tranzit se închise în urma lui, Verne trebui să înfrunte prima dezamăgire, pe când nou‑sosiții săreau, ca să verifice că acum cântăreau de șase ori mai puțin.

Moira nu era acolo ca să‑l întâmpine.

În timp ce angajații îi însoțeau prin tunelul de sticlă, el rămase acolo. Încercă să inventeze tot felul de scuze pentru a justifica faptul că Moira nu venise să‑l întâmpine. Poate că aselenizarea coincisese cu tura ei la nenorocitul de Exonet, deși ar fi putut să‑i ceară lui Marcelo, colegul din departamentul de comunicații, s‑o înlocuiască. Sau poate se ocupau amândoi de o avarie care punea în pericol deschiderea hotelului lunar cu toate serviciile.

— Ascultă… Ai de gând să rămâi acolo?

I se adresase așa femeia în costum, care zăbovise lângă el, pe când toți ceilalți dispăreau înăuntrul complexului. Să fi avut cam cincizeci de ani, dar nu‑i arăta, și‑a zis Verne, considerând că e un fel de șefă de protocol. Cunoștea inevitabil cele optzeci de suflete din colonia lunară, astfel că nu a ezitat s‑o întrebe:

— De ce n‑a venit Moira? Prietena mea cea mai bună lucrează în Exovillage de…

— Moira nu știe că ești aici, îl întrerupse femeia făcând primii pași prin tunel și îndemnându‑l s‑o urmeze. Lucrăm contra cronometru, așa că nimeni n‑a informat‑o încă.

— Cum e posibil…? întrebă, copleșit. (Ajunși la o bifurcație a tunelului, au luat‑o la dreapta.) Credeam că ea a influențat angajarea mea.

În momentul acela, femeia se opri. Verne profită ca să scruteze noaptea lunară prin materialul transparent al tunelului. Peisajul nesfârșit de lavă bazaltică era înspăimântător, dar îl încolți o preocupare mult mai lumească: după ce predase totul, nici măcar nu știa cât e ceasul. Această nelămurire îi agrava amețeala produsă de faptul că se afla în afara planetei sale, cu senzația că picioarele i se vor desprinde de sol în orice clipă.

— E normal să fii puțin amețit după două zile și jumătate de călătorie, îi zise ea, mai răbdătoare, ca și cum i‑ar fi perceput tulburarea. Vei mai avea nevoie de câteva zile ca să te obișnuiești cu asta… Ca să răspund la presupunerea ta, nu știu ce ți‑o fi povestit Moira, dar printre atribuțiile ei nu se numără recrutarea personalului, care e decisă de un comitet format din evaluatoarea de la centrală, Kumar și cu mine. (Spunând asta, îi întinse mâna.) Sunt Deborah, responsabila departamentului de resurse umane de la Exovillage. Bun venit în noua ta casă.

De parcă faptul că își dezvăluise locul în ierarhie ar fi relaxat‑o, pe chipul ei serios se înfiripă o expresie prietenească.

— Cum ți se pare să te afli aici? Mai degrabă decât halucinant, aici spunem: „Asta e alunizant!“

— Iau notițe, zâmbi Verne, surprins de tonul familiar. De mult timp visez să ajung până aici, doar că acum…

— Ești frânt.

— Mă rog, da, zise el ca să nu complice și mai mult lucrurile.

Drept răspuns, Deborah îi oferi o brățară argintie. Verne și‑o potrivi la încheietura mâinii, și ea îi explică:

— Acest comunicator intern deschide atât ușa cabinei tale, cât și cele de la toate zonele la care ai acces. Există locuri unde nimeni sau aproape nimeni din Exovillage nu poate intra. Te sfătuiesc să nu faci pe deșteptul, sau vei fi dus înapoi în următorul zbor, cu costurile plătite de tine.

— Aș plăti toată viața, știu. De ce aș face asta?

Deborah îi adresă o privire plină de compătimire, înainte de a‑l lămuri:

— Viața poate fi sufocantă într‑un loc unde mișcările îți sunt atât de limitate. Ar fi uman să încerci să‑ți bagi nasul în puținele locuri climatizate și cu oxigen pe care nu le cunoști.

Odată rostite cuvintele astea, porni mai departe prin tunelul de sticlă, care după câțiva metri devenea opac. Un șir nesfârșit de uși de fiecare parte îl făcu pe Verne să priceapă că erau cabinele personalului din Exovillage.

Confirmându‑i presupunerea, Deborah îi arătă o ușă și adăugă:

— Să creezi spații de locuit pe Lună costă o avere. Deși imprimantele 3D lucrează cu material din afară, totul aici e prohibitiv. De aceea, angajații dorm câte doi în cabină. Nu știu de ce, dar în cazul tău s‑a hotărât să ai una doar pentru tine.

Verne o privi întrebător. Cine a hotărât asta? „Evaluatoarea de pe Pământ“ îl tratase ca pe un ciumat. Acesta era motivul pentru care nu avea să împartă singurătatea lunară cu nimeni? Poate le era teamă că depresia care îl cuprinsese în adolescență îi revine în Exovillage și contagiază o trupă deja demoralizată.

Vocea aproape maternă a lui Deborah opri caruselul de îndoieli.

— Haide, întinde‑te un moment. Până și meteoriții au nevoie să se odihnească după ce cad din cer.

Cabina individuală

Cabina individuală pe care avea privilegiul să o ocupe era mică, aidoma celor din tren. Construită dintr‑un material intermediar între plastic și fibră de sticlă, consta dintr‑un pat pliant, un duș claustrofobic și expresia minimă a unei chiuvete de spălat pe mâini.

Nu exista nici o fereastră care să dea spre exteriorul lunar; asta era a doua decepție în cele doar câteva minute de când se afla în Exovillage.

Întrebându‑se cum va putea rezista un an și jumătate în cămăruța aceea albă, și‑a întins patul ca să‑și odihnească spinarea greu încercată. Culcat simțea și mai intens senzația de imponderabilitate, ca și cum corpul i s‑ar fi dezintegrat. Ținându‑se de saltea, îi sări în ochi un detaliu care îi scăpase. Pe ușă era o placă cu inscripția: GHID DE SUPRAVIEȚUIRE PE LUNĂ.

Era curios să citească ce stătea scris acolo, dar nu se încumetă să se ridice. Poate din cauza lipsei gravitației, de când se culcase i se părea că totul se învârte.

Pipăi peretele până a dat de întrerupător, ca să stingă lumina prea intensă ce inunda cabina.

Spre surpriza lui, în dreptul peretelui din față – incluzând ușa – apăru imaginea în relief a Pământului plutind în spațiu. Acesta era, probabil, modul de a aminti personalului că are o lume în care să se întoarcă, înainte de a sucomba unui atac de panică.

Cabina era cam răcoroasă, așa că s‑a acoperit cu un cearceaf dintr‑un material sintetic, ciudat de fin și de ușor. Era gata să închidă ochii, când brățara de acces pe care o primise s‑a iluminat cu o pală sclipire verde.

Presupuse că Moira vrea să ia legătura cu el, inima începu să‑i bată mai tare, însă fericirea nu dură decât o clipă. Cât i‑a trebuit ca să‑și întoarcă încheietura mâinii și să citească textul.


[022 > 068] BUNĂ, VERNE, SUNT ANDREJ. CÂND TE TREZEȘTI, FORMEAZĂ-MI NUMĂRUL ȘI TE VOI CĂLĂUZI PRIN COMPLEX. ÎNTRE TIMP, ODIHNĂ PLĂCUTĂ!

Fără să piardă timp, Verne formă cu buricul degetului cele trei cifre ale celui care era, pesemne, ghidul oficial din Exovillage. Imediat, dictă mesajul ce se scria pe ecran.

[068 > 022] BUNĂ, ANDREJ, SUNT ÎNCÂNTAT SĂ COMUNIC CU TINE. SUNT FOARTE ENTUZIASMAT DE IDEEA DE A CUNOAȘTE ORAȘUL LUNAR. DAR ÎNAINTE DE ASTA TREBUIE SĂ TE ROG CEVA: POȚI SĂ‑MI DAI CODUL MOIREI, RESPONSABILA DE LA EXONET?

O licărire în partea din față a brățării i‑a arătat că mesajul ajunsese la destinatar. Nu primi nici un răspuns.

Întorcându‑se de pe o parte pe alta, cu teama de a nu cădea din pat, începu să se gândească la faptul că într‑adevăr avea motive de îngrijorare. În ultimul mesaj, Moira îi spusese că lupta să nu se prăbușească, întrucât nu‑și putea permite să plătească revenirea pe Pământ.

Deși Deborah îl asigurase că nu era informată de sosirea lui, era logic să creadă că responsabilii de la Exonet se ocupau și de rețeaua internă, unde tocmai fusese încorporat. Și dispunea de un cod, 068, care îi permisese acelui tip, Andrej, să comunice cu el.

Fără îndoială, Moira trebuia să știe de sosirea lui. De ce nu venise? Nici măcar nu‑i dăduse vreun semn. Ar fi fost de‑ajuns un mesaj pe brățara aceea retro ca să‑l salute. Dacă nu avea putere să dicteze două rânduri, poate căzuse într‑un abis mult mai adânc decât cele de pe Pământul care era acum o hologramă pe ușa lui.


Scriitor, jurnalist și muzician, Francesc Miralles s-a născut în 1968 la Barcelona. A urmat inițial cursuri de jurnalism la Universitatea Autonomă din Barcelona, abandonate după patru luni, apoi de filologie engleză, la care a renunțat după terminarea anului trei pentru a călători, și astfel a ajuns să trăiască pentru o vreme în Croația și Slovenia în timpul războiului iugoslav, experiență redată în Café Balcanic (2004). Revenit la Barcelona, a studiat germana la Universitatea Centrală. După absolvire, a făcut un masterat în editare. A coordonat colecții de dezvoltare personală, semnând și câteva lucrări sub pseudonim, experiență reflectată în primul său roman, Barcelona Blues (2005). După ce a obținut Premiul Gran Angular 2001–2002 cu romanul pentru tineret Un haiku per a l’Alícia, a hotărât să se dedice scrisului. Francesc Miralles a publicat de-a lungul timpului o mare varietate de lucrări de ficțiune și non-ficțiune – romane, cărți de dezvoltare personală, cărți pentru copii și tineret, thrillere –, singur sau în colaborare, unele fiind recompensate cu premii de notorietate și traduse în 50 de țări. În 2007 i s-a acordat Premiul Columna Jove pentru romanul pentru tineret Interrail. Publicat în 2008, romanul Cel mai frumos loc din lume e chiar aici (El mejor lugar del mundo es aquí mismo; Humanitas Fiction, 2017), scris împreună cu Care Santos, a cunoscut deja traduceri în peste 20 de țări. În 2009 a primit, împreună cu Álex Rovira, Premiul Torrevieja pentru romanul Última respuesta. Cei doi au mai semnat câteva cărți vândute în sute de mii de exemplare și traduse în peste 15 limbi. Împreună cu Héctor García (Kirai), Miralles a publicat numeroase bestselleruri, între care Ikigai: Secrete japoneze pentru o viață lungă și fericită (Humanitas, 2017), Metoda ikigai: Secrete japoneze pentru a-ți descoperi adevărata pasiune și a-ți atinge țelurile în viață (Humanitas, 2019) și Ichigo-ichie: Arta japoneză de a te bucura de fiecare clipă (Humanitas, 2020). Dintre romanele sale, de mare succes la public s-au bucurat  Iubire cu „i“ mic (Amor en minúscula, 2006; Humanitas Fiction, 2017), tradus în peste 30 de limbi, și continuarea sa din 2014,  Wabi-Sabi (Humanitas Fiction, 2018), precum și Biblioteca de pe Lună (La biblioteca de la Luna, 2019; Humanitas Fiction, 2020). Francesc Miralles colaborează cu El País Semanal, MenteSana și Radioul Național Spaniol și susține ateliere de dezvoltare personală în toată lumea.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here