Editura Polirom vă oferă un fragment din romanul Inventarea sunetului de Chuck Palahniuk, proaspăt apărut în prestigioasa colecție de traduceri din literatura universală „Biblioteca Polirom” (coordonator: Dan Croitoru), în anul în care aceasta împlinește 25 de ani. Traducere din engleză de Alex Văsieş.
„Palahniuk îmbină ingenios satira la adresa instituţiilor culturale cu explorarea în profunzime a naturii autenticităţii şi a nenumăratelor lucruri care ajung să ne distrugă. O carte de o creativitate debordantă, susţinută de un stil dinamic, ce relevă un povestitor de geniu, încântat şi energizat de propria inventivitate.” (Booklist)
N‑ai decât să‑ţi spui că e doar un film
Gates Foster şi-a pierdut fiica, pe Lucinda, în urmă cu şaptesprezece ani. Nu a încetat nici o clipă s-o caute. Brusc, un eveniment şocant îi oferă lui Gates un prim indiciu serios după mai bine de un deceniu şi în sfârşit pare pe punctul de a descoperi teribilul adevăr. În tot acest timp, Mitzi Ives şi-a construit o carieră de ilustratoare sonoră, creând acele sunete captivante ce le oferă filmelor de la Hollywood autenticitatea. Recurgând la aceeaşi tehnică secretă la care apela şi tatăl ei şi inducându-şi amnezia cu o combinaţie de alcool şi pastile, Mitzi a devenit o expertă de top în sunetele din spectrul violenţei şi al groazei, creând adevărate capodopere sonore, ţipete atât de înfiorătoare, încât par reale. În scurt timp, traiectoriile lui Foster şi Ives se vor intersecta, iar întâlnirea lor ameninţă să dea în vileag violenţa din spatele faţadei strălucitoare a Hollywoodului.
„Această poveste de un umor macabru abundă în detalii ingenioase – de exemplu, un ţipăt atât de puternic, încât distruge clădiri din temelii – şi meditaţii incitante despre transformarea durerii în marfă şi a instinctelor omeneşti primare într-un produs care poate fi cumpărat şi vândut. Rezultatul e un roman de o ironie diabolică, un adevărat deliciu.” (Publishers Weekly)
„Perfectă pentru cititorii cu nervi tari, Inventarea sunetului demonstrează de ce Palahniuk va avea întotdeauna fani înfocaţi, promiţând mereu să ofere poveşti intens groteşti, surprinzător de amuzante şi întotdeauna proaspete.” (New York Journal of Books)
Charles Michael „Chuck” Palahniuk (n. 1962, Pasco, Washington) este considerat unul dintre cei mai originali şi mai inventivi scriitori americani contemporani. Deşi primele cărţi i-au fost refuzate de editori, care le considerau prea riscante din cauza atmosferei lor sumbre, după publicarea romanului Fight Club (1996), cariera sa literară şi-a schimbat definitiv cursul. Fight Club a fost ecranizat de regizorul David Fincher în 1999, iar filmul său – cu Edward Norton, Brad Pitt şi Helena Bonham Carter în rolurile principale – s-a bucurat de un succes fulminant, fiind distins cu numeroase premii. Chuck Palahniuk a scris peste douăzeci de romane şi cărţi de nonficţiune, traduse deja în numeroase limbi. La Editura Polirom au apărut, unele în mai multe ediţii, Fight Club, Jurnal, Bântuiţii, Cântec de leagăn, Monştri invizibili, Sufocare, Rant, Supravieţuitor, Pygmy, Snuff, Blestemaţi, Apocalipsa, Beautiful You, Inventează ceva, Ziua Ajustării şi romanul grafic Fight Club 2. Gambitul seninătăţii.
FRAGMENT
„Mitzi s‑a gândit la înregistrările apelurilor telefonice lăsate de oamenii aflați la bordul avioanelor deturnate înainte de impact. Și la mesajele vocale trimise de oamenii blocaţi deasupra incendiilor din World Trade Center. Le găseai peste tot pe internet. Oamenii păreau atât de raționali, spunându‑i adio şi te iubesc unui robot telefonic. Mai ales dacă te gândeai câţi dintre aceiași oameni aveau să se numere printre cei două sute şi ceva care la scurt timp se aruncaseră mortal în gol.
Ceea ce o înduioșa pe Mitzi era faptul că oamenii care primiseră mesajele ţinuseră atât de mult la înregistrări, încât le reproduseseră, creând copii după copii pentru a se asigura că acele ultime cuvinte nu aveau să se piardă niciodată.
Impulsul era mereu același: să păstrezi, să conservi. Să păcăleşti moartea.
Ambienul reușea de minune să‑i creeze lacune în memoria de scurtă durată. Însă memoria de lungă durată era problema ei.
Cum fusese la unsprezece ani? La doisprezece? Dacă nu putea să doarmă, tatăl ei aduna un morman de pături vechi în fosa pupitrului de sunet. Ea se cuibărea în culcuș, iar el stingea luminile. În acel loc lipsit de sunet și de lumină, el putea șterge întreaga lume. Apoi construia încet o nouă lume în jurul ei. Așezat la pupitrul de mixaj, crea sunetul vântului. Adăuga trosnetul buștenilor în șemineu. Tic‑tacul sonor al unui ceas vechi. Zornăitul unui ochi de geam desprins din cerceveaua de plumb. Tatăl ei construia un castel în jurul ei și o așeza în cel mai înalt turn. Doar cu ajutorul sunetelor, o culca într‑un pat cu baldachin îmbrăcat în broderie de catifea, iar ea adormea acolo. Asta își amintea ea de la doisprezece ani.”

scrie un comentariu