elefant.ro

O carte nostalgică şi melancolică, de o sensibilitate rară, Adio, fantasme, de Nadia Terranova, este povestea unei întoarceri şi a unei eliberări de traumele trecutului.

Revenită în oraşul ei natal, Messina, pentru a-şi ajuta mama la renovarea locuinţei, Ida Laquidara retrăieşte în memorie toate despărţirile dinaintea plecării ei definitive la Roma – tatăl dispărut misterios în urmă cu douăzeci şi trei de ani, dar niciodată uitat, înflăcărata prietenie adolescentină cu Sara, destrămată pe nesimţite, conflictele cu mama ei. Toate poverile sufleteşti ale Idei o copleşesc cu o forţă reînnoită şi o împing să înfrunte în sfîrşit realitatea. În calea Idei apare şi tînărul Nikos, un meşter de origine greacă ce lucrează la renovarea apartamentului familiei şi care ascunde el însuşi trauma unei iubiri pierdute. Iar acum, cînd casa copilăriei şi adolescenţei o asaltează cu fantomele ei, Ida trebuie să găsească o modalitate de a-şi trăi viaţa mai departe, rupînd vraja ce o ţine legată de peste două decenii.

Roman nominalizat la Premiul Strega 2019
Traducere din limba italiană de Cerasela Barbone
Carte publicată şi în ediţie digitală

Puteţi cumpăra cartea de la:


„Un tată decide să plece pentru totdeauna. Şi dispariţia sa voluntară subminează viaţa fiicei lui chiar mai mult decît moartea… Nadia Terranova ştie să descrie durerea cu precizia chirurgicală a celor care o cunosc. Şi nu se mai teme de ea.” (la Repubblica)

„O carte cathartică atît pentru autoare, cît şi pentru cititori, prin puterea sa de-a da viaţă fantasmelor, tuturor fantasmelor, nu doar celor personale, scrisă într-un limbaj evocator, superb în concreteţea sa.” (RAI Cultura)

„Cum ne purtăm pe braţe trecutul în prezent? Până la ce punct îl lăsăm să ne aparţină şi să ne învăluie? Luptăm pentru a da uitării totul sau ni-l asumăm? Pentru autoare, relaţia cu fantasmele are o singură rezolvare: trecutul nu dispare, trebuie să retrăim relaţia cu traumele din trecut într-un mod diferit.” (Mihaela Pascu-Oglindă, citestema.ro)


Fragment

„ — Îmi pare rău. Fabio era un dobitoc. Cînd mă gîndesc cît eram de proastă… Și ce-ai făcut?

— Nimic. Am înotat.

Am mințit ca s-o protejez sau ca să remarc și eu distanța care exista de-acum între noi și care poate că existase mereu.

Am mai parcurs cîteva sute de metri, apoi ea a oprit mașina în fața blocului meu, dublînd șirul de lîngă trotuar și fără să oprească motorul. M-am supus așteptărilor ei și mi-am luat rămas-bun. Sara a plecat spre serviciu, ascunsă în spatele motivelor ei, și eu am înțeles ce îmi lipsise: să învăț să spun adio. Ne iubim obsesiile și nu iubim ceea ce ne face fericiți, ci dimpotrivă. Ne agățăm unii de alții și nimeni nu e făcut din materii nobile.

Înainte să urc în casă, am decis să mă mai plimb. Încă mai simțeam în nări mirosul de portocală și de curat al părului Sarei cînd am ajuns la cafeneaua companiei Caronte, unde am comandat o cafea și m-am așezat lîngă geam ca să mă uit la feriboturile care se apropiau de chei ori ridicau ancora. Exista intr-adevăr pămîntul acela străin numit durerea celorlalți, o durere identică cu a noastră și, totodată, complet necunoscută. Ceea ce simțise Sara o îndepărtase de mine. Aș fi vrut să mă întorc și să înlătur acea piatră de moară din viitorul ei, să-i iau de pe umeri anatema unei imposibilități. Nici eu, nici ea nu avuseserăm copii, dar eu avusesem posibilitatea să aleg, iar ea nu, și acest detaliu făcea diferența. În ce privea cuvintele pe care le folosise ca să mă descrie, simțeam că mă priveau doar pînă la un anumit punct. Prietenia noastră murise, se uscase, așa cum se întîmplă cu unele margini de prosoape uzate de apa sărată și de soarele de august, iar Sara avea nevoie să construiască o teorie despre caracterul meu. Cuvintele ei conțineau un adevăr, dar Sara omisese să spună că, probabil, relația noastră s-ar fi destrămat oricum. Poate că aș fi putut extrage din șuvoiul ei de cuvinte ingredientele uneia dintre poveștile mele de la radio, pentru că avea dreptate: eu reușeam să suport durerea doar scriind despre ea și astfel, transformind-o intr-o născocire, îmi puteam găsi acea pace care îmi lipsea în viața de zi cu zi. Am pus ceașca jos și am continuat să privesc țintă pe geam pînă cînd tata a apărut din nou.

De data asta stătea cu spatele la mine și intra în apă unde era marea mai adîncă, spre coasta calabreză, care îl seducea ca un cîntec. Era din nou în elementul lui. I s-au cufundat în apă picioarele, genunchii, șoldurile și apoi el cu totul, mergînd spre peninsulă, s-a dus la fund în geaca lui demodată, jos, tot mai în jos, pînă cînd din corpul lui, din umerii lui, din ceafa lui n-a mai rămas nimic și apa i-a acoperit și ultimul cîrlionț de păr. În locul unde era s-a format o pată lungă și vîrtejul s-a domolit, înlocuit de un grup de bule de aer care s-au tot rărit pînă ce au dispărut.

Marea era din nou lină.

Am căutat foarte agitată telefonul în geantă, am văzut trei apeluri ratate de la Pietro și m-a cuprins din nou dorința să-i aud vocea.

— M-am întîlnit cu Sara, am început eu să-i spun, pornind spre casă.

— Ce faci? Ai o voce ciudată.

M-am gîndit: l-am văzut pe tata.

— Mi-a explicat de ce s-a rupt prietenia noastră.

Într-o parte mașinile goneau pe lîngă mine, în cealaltă era marea.

— Din punctul ei de vedere, vreau să zic.

— Bine. Ți-a fost de folos?

— N-aș ști să spun. Pietro?

— Ce e, Ida? De ce te simți atît de rău?

— O fi de la haosul din casă, o fi de la lucrări sau de la căldură, dar îl văd pe tata peste tot.

— Știu. Și să-ți zic ceva: nu știu ce să fac. Mă simt inutil așa, la distanță.

El nu înțelegea și, în esență, pînă și asta m-a liniștit.

— Vino repede. Dacă ești și tu aici, e mai bine.”


„În timp ce scriam romanul, m-am întrebat dacă sînt fantasme de la care trebuie să-mi iau rămas-bun, dar mi-am dat seama că nu există aşa ceva, că nu poţi spune adio la nimic. Trebuie doar să le înfrunţi şi să retrăieşti relaţia cu ele într-un mod diferit. Căci pînă la urmă timpul nu vindecă nimic, timpul pur şi simplu trece.” (Nadia Terranova)


Nadia Terranova s-a născut la Messina în 1978. A absolvit Facultatea de Filosofie la Universitatea din Messina, iar ulterior a obţinut un doctorat în istorie modernă la Universitatea din Catania. Primul ei roman, Gli anni al contrario (2015), a fost distins cu Premiul Bagutta pentru debut, Premiul Brancati şi The Bridge Book Award. În 2018 a publicat romanul Adio, fantasme, care a fost nominalizat la Premiul Strega şi a cîştigat distincţiile Martoglio, Città del Libro şi Alassio Centolibri. În 2020 Terranova a publicat un volum de proză scurtă intitulat Come una storia d’amore. A scris mai multe cărţi pentru copii, printre care Bruno. Il bambino che imparò a volare (2012), Casca il mondo (2016) şi Omero è stato qui (2019). Scriitoarea s-a stabilit în 2013 la Roma, unde locuieşte şi în prezent. Are rubrici permanente la diferite cotidiene şi reviste literare, colaborează la realizarea unor emisiuni radiofonice, iar scrierile ei sînt traduse în numeroase ţări.


Credit foto scriitoare: Daniela Zedda

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here