Nominalizat la prestigiosul Man Booker Prize, Lumea în flăcări este un roman magistral pe tema percepţiei, prejudecăţilor, dorinţei şi luptei unei femei pentru afirmarea în conştiinţa publică. Siri Hustvedt prezintă povestea artistei Harriet „Harry” Burden, care, după ce ani întregi este ignorată de criticii şi colecţionarii de artă, provoacă un adevărat scandal pe scena artistică newyorkeză atunci când convinge trei tineri artişti bărbaţi să-i lanseze creaţiile sub propria lor semnătură, cu titlu de experiment sociofilozofic. Însă, când măştile sale auctoriale ajung să se bucure de succes şi celebritate, iar Harry iese la rampă pentru a-şi revendica opera, lucrurile nu decurg deloc aşa cum s-a aşteptat.
O complicată carte-puzzle, prezentată drept o antologie de texte foarte diverse – jurnalele lui Harriet, recenzii ale operelor ei, portrete ale artistei realizate de familie şi prieteni –, naraţiunea adoptă multiple perspective şi oferă opinii ce nu par să se pună de acord în privinţa vreunui adevăr obiectiv, creând în schimb un captivant roman psihologic şi politic.
„Hustvedt creează un portret proaspăt şi percutant al artistei în ipostaza de văduvă aflată la vârsta mijlocie. Rar întâlneşti o protagonistă atât de combativă şi de grandilocventă ca Harriet Burden, o eroină care seamănă mai mult cu eroii din romanele lui Philip Roth sau Saul Bellow.” (The New York Times Book Review)
„Lumea în flăcări trebuie recunoscută drept o carte unică, o examinare antrenantă a actului creaţiei, a celebrităţii şi identităţii, a prejudecăţilor de gen şi a feminismului, a iubirii şi dorinţei, psihologiei şi filozofiei… Mustind de viaţă, idei şi forţă intelectuală, romanul este, de asemenea, o naraţiune captivantă, cu personaje complexe… O carte-puzzle extraordinară.” (The Miami Herald)
„Scânteietoarea Harry devorează cărţi, iubeşte cu patimă şi debordează de energie intelectuală şi creatoare… Hustvedt disecă lumea artistică cu o ironie pătrunzătoare… Romanul său este un portret amuzant, trist, provocator şi emoţionant al unei femei arzând de furie postfeministă şi impulsionată de temeritate artistică.” (Publishers Weekly)
Colecția Biblioteca Polirom
Traducere din limba engleză de Veronica D. Niculescu
Carte publicată şi în ediţie digitală
Roman nominalizat la Man Booker Prize
Siri Hustvedt (n. 1955, Northfield, Minnesota) a studiat la Columbia University din New York, unde şi-a susţinut doctoratul în literatură engleză în 1986. A debutat ca scriitoare în 1978, cu un poem publicat în The Paris Review. Două dintre povestirile sale au fost incluse în antologiile anuale The Best American Short Stories din 1990 şi 1991, iar ulterior i-au apărut romanele The Blindfold (1992), The Enchantment of Lily Dahl (1996), What I Loved (2003) şi The Sorrows of an American (2008; Tristeţile unui american, Polirom, 2013). În 2011 a publicat romanul The Summer Without Men (O vară fără bărbaţi, Polirom, 2012, 2013, 2021), nominalizat la Prix Femina, urmat de The Blazing World (2014) şi Memories of the Future (2019). Până în prezent scrierile lui Siri Hustvedt au fost traduse în peste treizeci de limbi.
FRAGMENT
„Harriet Burden
Caietul A
25 septembrie 1998, 10.00 seara
Drepturile lui Harriet Burden au fost răzbunate! Au înghițit tot rahatul cu Tish, l‑au halit cu atâta poftă, încât sunt amețită de succes, ca să citez din demonul acela, Iosif Stalin. I‑am scos c‑ul din nume, ca să funcționeze anagrama. Gata cu „Masa“! Băiețelul cu câteva cicatrici proaspete de acnee le‑a trezit apetitul pentru alte lucrări de‑ale Wunderkind‑ului, alte glume șmechere cu înflorituri din istoria artei, iar măscăricii își etalează entuziasmul în recenzii. Nu mi‑au dezlegat nici o zecime din micile poante, din aluzii, din puzzle‑uri, dar ce mai contează? Au avut puține de zis despre cutiile cu povești, însă asta nu face decât să demonstreze că‑s orbi, nu‑i așa? Zilele trecute, unul de‑al lor și‑a făcut apariția la Anton, un tip pe nume Case, un pitic la costum și papion, cu părul pomădat anacronic și un accent fals de Harvard care mi‑a dat fiori. Mi‑a cerut „opinia“. Biet omuleț plin de sine.
După ce a plecat, eu și Anton am râs atât de tare, că a trebuit să mă așez pe un scaun pliant din atelier și să mă tot legăn în el. Suntem o echipă, i‑am spus, un duo adâncit în cercetarea naturii percepției : de ce văd oamenii ceea ce văd? Trebuie să existe convenții. Trebuie să existe așteptări. Altfel nu vedem nimic ; totul ar fi haos. Tipuri, coduri, categorii, concepte. L‑am pus și pe el acolo, nu‑i așa? Tipul la costum care se uită cu atâta solemnitate la imensa femeie goală. Cum se mai grăbesc ei să‑l îmbrățișeze și să‑l consacre pe tânărul artist zâmbitor, cu un aer nevinovat ; uite ce cunoscător, ce sofisticat, ce deștept e. Marea Venus a făcut să zumzăie oraşul ca un mare (mic) stup de albine. Aud albinele, iar albinele înțeapă. I‑am spus doctorului Fertig că urăsc albinele. Urăsc nu‑i un cuvânt pe care‑l folosesc cu ușurință. El știe asta. El mai știe și că gluma nu‑i glumă. Vrea să știe când îmi voi dezvălui identitatea. Fraza în sine e palpitantă. Mă simt de parc‑aș trăi intr‑un thriller. Când îmi voi dezvălui identitatea?
Mă mai întreabă și de Anton.
Dar Marea Venus îi aparține lui Anton Tish, am zis. Dragă dr. Fertig, fără Anton ea n‑ar exista. Este o lucrare care a prins viață între el și mine fiindcă era opera unui băiat, a unui enfant terrible, nu a mea, o doamnă artistă în vârstă pe nume Harry Burden, cu doi copii adulți, o nepoată și‑un cont la bancă.
Dr. Fertig a subliniat că banii sunt rareori o chestiune simplă.
Anton încasează banii din vânzări. Asta‑i înțelegerea.
Închid ochii. Închid ochii. E vremea mea. E vremea mea și n‑o să‑i las să mi‑o fure. Grecii știau că masca în teatru nu‑i o deghizare, ci o cale a revelației. Iar acum că am început, simt vântul suflandu‑mi în pânze, nu fiindcă Marea Venus e atât de amuzantă – o distracție cinică –, ci fiindcă văd ce înfulecă ei cu atâta plăcere și, luandu‑mi fața potrivită, pot să mai fac.
Și totuși, Anton spune că e frumoasă, adormită în spațiul galeriei, că e mai reușită decât îmi imaginez, căci n‑aveam cum s‑o vedem prea bine când o asamblam. Eu încă n‑am îndrăznit să mă duc, dar poate c‑o să trag cu ochiul de afară și‑o să privesc prin vitrină la păpușa mea mare, primul meu succes.
Nimeni nu știe în afară de mine, de Anton și de dr. Fertig. Edgar bănuieşte ceva. Ceilalți asistenți mărunți știu că eu am achitat‑o, dar ei cred că doamna a răsărit direct din imaginația lui Anton. Una dintre ei, cu un nume ridicol, Frunze Căzătoare sau Soare Tomnatic, fără îndoială odrasla unor țăcăniți New Age, pare să nu se mai lase dusă de lângă Anton – o micuță creatură unheimlich, foarte drăguță, cu bucle blonde, buze roșii ca macul și niște ochi albaștri ciudați, mari, de cunoscătoare.”
scrie un comentariu